expediţia în Mont Blanc

Lumea se întreabă ce e cu mine, de ce nu mai scriu, de ce nu mai răspund la telefon. Am reuşit "performanţa" ca din ultimele 22 de zile, 14 să le petrec în afara Bucureştiului. Veneam acasă doar pentru a-mi spăla hainele pentru următoarea ieşire la munte, pentru a-mi cumpăra de mâncare şi pentru a mai merge şi la serviciu. Prima ieşire a fost în Alpii francezi, unde am mers pentru a urca pe Mont Blanc. Deşi suferisem un mic accident pe Valea Albă în data de 14 iunie, acest lucru nu m-a împiedicat să plec spre Alpi pe 30 iunie. A contat foarte mult faptul că aveam la mine trusa de prim ajutor şi am putut astfel interveni rapid pentru a opri sângerarea şi a pansa plaga deschisă pe care o aveam în spatele genunchiului drept. Şi acum rămâne un mister pentru mine acest accident, ştiu doar că eram pe zăpada, echipat cu colţarii şi pioletul şi la un moment dat am alunecat. Ajuns aproape de marginea zăpezii, am reuşit într-un final să mă opresc în piolet şi atunci a sărit şi Gerilă pe mine pentru a mă opri (riscam să mă lovesc de nişte stânci aflate mai jos). A doua zi am mers la urgenţă, plaga mi-a fost curăţată şi peste încă o zi cusută. Firele mi-au fost scoase exact în ziua de 30 iunie, înainte de a pleca cu avionul spre Italia. În Italia am plecat cu Wizz Air, ne rezervasem bilete cu aproximativ o lună înainte. În aeroportul Băneasa m-am întâlnit cu Ciclop şi Bălănel, urmând ca în aeroprtul din Bergamo să se întregească echipa cu Silvia şi Gerilă. Zborul a decurs fără probleme, întârzierea decolării ar fi toruşi de notat (trec peste faptul că aeroportul Băneasa nu-şi merită acest nume, pare mai degrabă o autogară). Ah, e de notat faptul că am fost chemat prin staţie de cei de la bagaje, erau prea multe chestii metalice la mine în rucsac şi nu-şi dădeau seama exact despre ce e vorba. Când şi-au dat seama că sunt alpinist, au început să-mi spună pe unde au fost ei prin munţii noştri, să mă întrebe de diferite trasee... Am scăpat repede de ei şi m-am întreptat spre poarta de îmbarcare. După cursa "nebunească" cu autobuzul care seamănă cu un troleu comunist am ajuns şi în avion, unde bineînţeles că nu am prins un loc la geam. M-am împăcat repede cu ideea şi am început să răsfoiesc revista de pe spatele scaunului, unde era şi un articol despre pădurea misteriosă de lângă Cluj, Hoia. Ajuns în Italia, ne-am reîntâlnit cu cei doi care stătuseră aproximativ 16 ore în aeroport, dar erau destul de energici (poate la mijloc era şi bucuria reîntâlnirii şi nerăbdarea pentru a ajunge cât mai repede în munţi). Sivlia şi Gerilă tocmai veneau de la Solferino, unde se organizează în fiecare an un marş pentru ca oamenii să-şi aducă aminte de Henry Dunant şi de mişcarea iniţiată de el. Revenind la oile noastre, ieşind din aeroport ne-am îndreptat spre staţia de autobuz de unde am luat primul bus spre Bergamo (1 bilet costă 1.7 euro). Autobuzul ne-a lăsat aproape de gara din Bergamo de unde am luat primul tren (ora 17.04) spre Milano. Aici am schimbat spre Chivasso (de unde am cumpărat o apă minerală- la ei se nimeşte "frizzante" la care încă visez...poate îmi era prea sete, dar în momentul acela mi s-a părut divină). Bineînţeles că în Chivasso iar am schimbat trenul, spre Aosta (15.5 euro a costat biletul de tren). Aici ceilalţi sperau că vom găsi un autobuz spre Chamonix, eu mă uitasem pe net înainte şi ştiam că la o oră aşa de înaintată nu avem şanse (era trecut de 21.30). Am reuşit totuşi să găsim un bus spre Courmayeur, oraşul italian aflat chiar înainte de tunelul Mont Blanc(preţ bilet 3.2 euro). Ajunşi aici a trebuit să găsim o soluţie rapidă pentru cazare (ne aflam totuşi în Alpi, putea oricând să înceapă ploaia de exemplu). Deşi aveam corturile cu noi (ceilalţi de fapt, eu încă nu am cort), câţiva membri ai expediţiei au vrut să doarmă la pensiune (chiar în spatele autogării este Pensiunea Venezia, cea mai ieftină din oraş am înţeles (30 de euro/persoană/noapte). Liderul a hotărât să dormim în aer liber, ne-am conformat şi am început să căutam un loc de campare. Acesta s-a dovedit a fi primul parc întâlnit în cale, un parc foarte curat şi primitor (parcă ne aştepta pe noi). Nu toţi s-au bucurat de ospitalitatea parcului şi s-au învârtit prin zonă toată noaptea (pentru mine cel puţin a fost binevenit somnul în parc, am dormit ca în puf).

01.07- ne-am trezit la ora 06.00, ne-am îndreptat spre autogară pentru a ne cumpăra bilete spre Chamonix, Franţa. Distanţa nu este prea mare, dar datorită tunelului Mont Blanc, biletul costă 12 euro. Tunelul are 11.6 km lungime, e impecabil, are până şi post de radio propriu care transmite în mai multe limbi de circulaţie internaţională. Din Chamonix am ne-am suit într-un fel de tren (nu avea spaţiu pentru bagaje) până la Saint Gervais (4.8 euro biletul). Ajunşi aici ne-am lovit de veche problemă- lipsa apei (nici măcar nu ajunsesem pe munte!). Am căutat o fântână, dar am găsit numai cu apa nepotabilă. M-am dat bătut şi m-am întors în staţia tramvaiului Mont Blanc pentru a urca spre Nid D'Aigle (cred că înseamnă Cuibul Vulturilor). Preţul e destul de piperat, o călătorie costă 17.5 euro, se face însă reducere dacă iei bilet dus-întors. Nu am amintit până acum nimic de peisaj deoarece totul a fost destul de rapid, am reuşit să facem câteva poze mai mult din mersul trenului sau al autobuzelor. Oricum, natura este frumoasă peste tot, atât timp cât oamenii ştiu s-o respecte şi să o afecteze cât mai puţin. Aproape toate casele aveau o gradiniţă plină de flori, nu aveau garduri înalte şi cenuşii cum am văzut în multe localităţi din ţara. Oamenii erau destul de serioşi şi rezervaţi, parcă nu am fi fost într-o ţară latină. Pe străzi erau foarte mulţi turişti, majoritatea veniţi cu rucsacii în spinare (unii şi cu bicicletele) dintr-un motiv evident, escaladarea vf. Mont Blanc sau doar pentru o tură de o zi prin munţi. La nici 10' de când am ajuns în staţia finală a tramvaiului a început să plouă cu grindină. Noi eram cu bagajele desfăcute, cred că ne împărţeam merindele între noi. Ne-am strâns repede rucsacii şi ne-am adăpostit care pe unde a putut. Silvia cu Gerilă au fost mai rapizi şi au prins un loc în interiorul micuţei gări, Ciclop s-a adăpostit sub tejghea, iar Bălănel şi cu mine am rămas sub streaşină. Nu ţin minte să fi durat mai mult de o 40' toată această "ploicică". Ne-am pus apoi în mişcare, planul nostru fiind de a trece de Maison Forestiere şi a ajunge la refugiul Tete Rousse pentru a campa acolo. Începe să apară primele discuţii contradictorii, mai ales din cauza vitezei de urcare şi grupul se împarte în două. Până la refugiul Tete Rousse se urcă destul de uşor, singurul inconvenient fiind că urci aproape numai pe pietre. Ne oprim puţin la Maison Forestiere şi socializăm cu ceilalţi munţmani de acolo, luăm o gustare rapidă, facem un ceai şi reluăm drumul. Începem să ne dăm seama că drumul până spre vârf nu o să fie deloc plictisitor, la fiecare 5-10' salutai pe cineva sau erai salutat. Nu aveam timp să stam la taclale cu ceilalţi, aşa că nu-şi puteai da seama exact de unde sunt, salutul fiind în engleză sau franceză, după cum îţi venea mai repede să spui. Nu am putut să nu le admir echipamentul, în principal faptul că acesta era foarte light, noi cred că eram cei mai încărcaţi de pe tot muntele. Ajunşi la refugiu ne-am întins corturile şi am discutat despre urcarea de a doua zi, care va fi mai solicitantă, necesitând şi mai multă atenţie.

02.07 Nu mai ţin minte ora la care ne-am trezit, oricum destul de târziu pare-mi-se. Am pus nişte zăpadă la topit (adunată de cu seara de Gerilă) şi ne-am uscat izoprenele şi sacii de dormit pe pietrele din zonă. Arzătorul meu s-a "pârlit" puţin pe lateral (să-mi fie învăţătură pentru viitor să-l mai las nespravegheat!). După alte câteva discuţii "aprinse" ne-am urnit spre Grand Couloir în primă instanţă, pentru ca la final să campăm pe creastă de după refugiul Goûter. Urcarea a fost solicitantă pentru toţi, probabil şi din cauza altitudinii. Vremea a fost totuşi nesperat de frumoasă, am avut mare noroc din acest punct de vedere. Încet-încet, rezervele noastre de apă se împuţinau (de obicei nu plec la drum fără 2l de apă, nu ştiu cum de în Alpi nu am avut niciodată mai mult de 0.75l la mine). Am adoptat un ritm uşor de urcare, eram depăşiţi constant de alţi alpinişti veniţi din spate, dar nu eram la vreun concurs, aşa că nu ne deranja acest lucru. Pe drum am găsim un izvor (Doamne, ce apă bună şi ce rece era!) şi ne-am alimentat termosurile. Până la refugiu părea că este o aruncătură de băţ, dar ne-a câteva ore bune urcarea (cred că în jur de 5h). Ajunşi într-un final la Goûter am fost "întâmpinaţi" de melodia din "Pantera Roz", ale cărei acorduri s-au auzit de cum am deschis uşa.

03.07 Ne-am trezit bineînţeles destul de târziu, până am mai topit nişte zăpadă (şi acum simt apa caldă pe care am baut-o câteva zile la rând pe acolo- a fost bună până la urmă, nu am transpirat foarte mult) s-a făcut ora 13.30. Atunci ne-am pus în mişcare spre vârful Dôme du Goûter (4304m). Fiind foarte cald am hotărât să ne legăm în coardă (bine, nu chiar toţi). Colţarii şi-au dovedit utilitatea şi traseul a fost fără probleme. Crevasele de lângă drum se vedeau foarte clar şi niciuna nu punea probleme. Ţin minte că soarele a fost foarte puternic în ziua respectivă şi nu ştiu cum am reuşit să uit de aplicarea cremei protectoare (m-a costat mult această neglijenţă, cei care m-au văzut imediat ce m-am întors din expediţie ştiu la ce mă refer- eram aproape "desfigurat"). Ajunşi pe vârful Dôme du Goûter au apărut mai multe păreri cu privire la ce să facem în continuare. Deşi mă durea capul destul de tare (în ultimele două zile avusesem această durere constant) am propus să ne continuăm drumul direct spre vârf. Nu aveam însă la noi destulă apă şi nici tricolorul României şi steagul Crucii Roşii. Prin urmare, s-a decis ca Ciclop, Silvia şi cu mine să rămânem în refugiul Vallot (4350m) peste noapte, iar Gerilă şi Bălănel să coboare la corturi pentru a aduce cele necesare. În jur de 17.30 am ajuns în refugiu, am avut norocul de a găsi suficiente pături acolo şi vreo două folii de supravieţuire. Înăuntru nu era nimeni, aşa că am pus stăpânire pe loc şi am început să ne pregătim culcuşul. De mâncare ştiu că mai aveam nişte stafide, caju şi nuci braziliene, însă nu puteam mânca nimic, urcasem cu o senzaţie de greaţă care persista. Într-un final, n-am mai rezistat, am ieşit afară şi am dat la boboci. M-am simţit mai bine şi la o oră după am putut să mănânc nişte stafide. În interior erau atunci când am ajuns noi cam 14 gr C, pe timpul nopţii temperatura a coborât până la 0 gr C. La începutul nopţii ne-a fost destul de cald în cele 7 pături care erau sub şi pe noi, apoi încet-încet am început "războiul" pentru acapararea păturilor de deasupra (Silvia fiind la mijloc nu avea niciun stres). Pe la mijlocul nopţii mi-am adus aminte că am câteva ace de siguranţă în trusa de prim-ajutor şi le-am folosit pentru a prinde cât de cât păturile. Ciclop era prins pe picior greşit, fiind doar într-un tricou, fără polar, aşa că a tremurat mai mult decât mine. Spre dimineaţă ne-am trezit (de fapt ne-au trezit cei care atacau vârful şi care intrau în refugiu cu tot cu colţari). Într-un final apar şi Gerilă şi Bălănel cu apa, hainele şi steagurile.

04.07 Ziua cea mare a sosit. După ce ne echipăm, stabilim ordinea în care vom urca pe vârf. Ciclop merge în faţa cu Bălănel, neasiguraţi, apoi Silvia, Gerilă şi cu mine, asiguraţi în coardă, în ordinea aceasta. Silvia era din ce în ce mai obosită (cred că avea aceeaşi senzaţie de greaţă ca şi mine), dar mai cu vorba bună, mai cu "ameninţări" a reuşit să păstreze un ritm constant, astfel încât la ora 08.20 eram pe vârf. Atunci l-am înţeles pe Ciclop de ce nu a vrut să urce cu noi, pur şi simplu un ritm lent, condimentat cu pauze dese te termină şi te oboseşte mai ales psihic. Ziua de 04 iulie a coincis şi cu ziua Crucii Roşii Române, aşa că faptul că am urcat steagul Crucii Roşii pe vârf a avut o îndoită semnificaţie. M-am bucurat că aveam acoperire şi am trimis câteva sms-uri ca să marchez momentul. Nu am stat foarte mult pe vârf, doar cât să facem câteva poze (pe care încă nu le-am primit, aşa că nu pot să vi le arăt acum). Apa iar era pe terminate, aşa că ne tot aplecam (mai ales eu şi Silvia) şi mâncam zăpadă, în ciuda opoziţiei lui Gerilă! La coborâre nu am mai fost asiguraţi în coardă şi grupul s-a fărâmiţat, eu am pornit mai repede la vale pentru că nu mai suportam ritmul lent de până atunci. Ştiu că n-am mai respectat poteca "oficilă" şi am tăiat drumul pentru a ajunge mai repede la cort. Cortul lui Ciclop este un Trimm foarte uşor, de două persoane, cu foarte bună aerisire, totuşi pentru condiţii de iarnă nu e foarte indicat. A făcut totuşi faţă cu brio mini-furtunii care s-a abătut peste noi (bine, a fost ajutat şi de zidul de zăpada pe care l-am ridicat împrejurul lui). Zăpada care a căzut în după-masa respectivă (cu grindină, bineînţeles :D ) i-a dat planurile peste cap lui Ciclop, care voia să coboare mai repede spre Chamonix. Pentru mine, după amiaza a fost groazinică. Deşi nu cred că am băut toată ziua mai mult de 7-800ml apă, vezica îmi dădea de lucru şi la fiecare două ore eram nevoit să ies din cort. Pe cancerul de afară, era o adevărată plăcere, vă daţi seama. Singurul lucru plăcut de care-mi amintesc e că am ascultat de mai multe ori Travka cu "Corabia nebunilor".

05.07 Ce fac munţomanii duminca? Coboară, bineînţeles! Dimineaţa aveam o foame de lup şi m-am hotărât să-mi las câţiva bănuţi la refugiu Goûter(îi spun refugiu pentru că aşa se numeşte la francezi, dar dacă am face o comparaţie, ar fi echivalentul unei supercabane de la noi). Probabil ştiti episodul din Dexter când acesta se chinuia să înveţe franceza şi s-a gândit că ar fi bine să-şi pună un disc pe care să-l asculte peste noapte. Numai că discul a sărit, repetând într-una "l’omelette au fromage", cuvinte pe care şi el le-a repetat în ziua următoare, indiferent de întrebarea care i se adresa. O astfel de omletă mi-am comandat şi eu, alături de un bol cu "chocolat chaud". Pentru curioşi, acest mic dejun a costat 12.6 euro. Ce urcasem în trei zile am coborât acum în 9 ore, de asemenea împărţiţi în două grupuri. În apropierea refugiului Tete Rousse se auzea curgând prin gheţar un râu, aşa că am profitat şi ne-am refăcut proviziile de apă. Lângă Maison forestiere am observat şi primele exemplare de ibex (Capra ibex). După ce ne-am oprit să ne tragem sufletul la Nid d'Aigle şi să culegem petricele pentru cei de acasă (da, ştiu că nu am adus pentru toţi, dar atunci când ai 20-25 de kg în spate parcă nu-ţi vine să-ţi mai îngreunezi rucsacul) am continuat coborârea pe lângă linia tramvaiului. Silvia era tot mai obosită, ne înţelegeam destul de greu cu ea, dar câteodată ne uimea mergând destul de repede. În orice caz, nu era constantă. Am părăsit la un moment dat linia tramvaiului şi am intrat pe un drum la stânga care ne scotea în localitatea Les Houches. Acesta mi s-a părut cel mai lung drum din viaţa mea, poate şi pentru că era ultima porţiune de coborât şi începuse şi ploaia. A fost momentul în care Silvia a cedat şi a trebuit să-i cărăm rucsacul. Bocancii mei încet-încet au luat apă (apa îmi intra pe sus în bocanci atunci când coborârea pe potecă era mai abruptă- deja curgea un şuvoi de apă pe poteca pe care noi coboram). Strângând din dinţi am ajuns într-un final în Les Houches de unde am luat ultimul autobuz (ora 20.03) spre Chamonix. Ajungând în Chamonix, am realizat că noaptea o vom petrece prin gară şi am ănceput să ne schimbăm hainele ude şi să ne pregătim de somn. Numai că în afară se pare că sunt alte obiceiuri faţă de cele ale noastre, aşa că vine la noi un impiegat de-al lor şi ne spune că gara se închide. Ne conformă, ieşim din gară şi ne instalăm în faţa ei, desigur, pe o bancă de lemn. Ne gândeam că sigur va veni poliţia să ne întrebe de sănătate, dar nu a fost să se întâmple. În schimb am avut ca vecini de bancă trei spanioli şi doi nemţi. Spaniolii veniseră să escaladeze şi ei un vârf prin zonă, iar nemţii aveau un railpass, plecaseră din Veneţia şi se îndreptau spre Lisabona. Spaniolii ne-au cinstit cu o bere (parcă San Miguel se numea) care nu mi s-a părut extraordinară, deşi nu mai băusem bere de vreo 10 zile, aşa că nu trebuia să mă strâmb. Ah, să nu uităm de sandvişul Annapurna de la Poco Locco, o gustare binevenită şi pe care v-o recomand dacă treceţi prin zonă. Fără să exagerez, somnul în sacul pe dormit pe dalele din faţa gării candidează la titlul de cel mai odihnitor şi dulce somn pe care l-am avut vreodată. Asta e, unii preferă să doarmă pe saltele de apă, alţii în baldachine, iar alţii în aer liber. Nu vă chinuiţi să înţelegeţi, uneori nici eu nu înţeleg, doar trăiesc momentul...

06.07 Până la autobuzul de ora 8.45 ne-am făcut ultimele cumpărături (mai pe scurt, am cumpărat vederi pentru ce ide acasă şi o hartă a masivului). A început apoi disperarea că nu vom prinde avionul din Bergamo(ora 15.40), noi fiind încă în Franţa. Am schimbat iar câteva autobuze până la Milano, de unde n-am mai avut legătură. Noroc cu Gerilă ştie italiană şi a aflat că trebuie să luam un taxi până la aeroport. Nu mai contează că ne-a costat 100 de euro cursa, important e că am ajuns în timp la aeroport pentru a ne îmbarca. Pe aeroport ne-au întâmpinat zâmbitori Bălănel şi Ciclop, muşcând dintr-o îngheţată (fiecare dintr-a lui, desigur!). Ne-am luat arrivederci de la Italia şi ne-am suit în avionul plin de piţipoance şi căpşunari. Am rămas cu polarul pe mine deşi era destul de cald, nu avea rost să-i fac pe ceilalţi să strâmbe din nas pe acolo. După ce-am aterizat şi am ieşit din aeroport am fost întâmpinaşi de nelipsiţii taximetriştri pe care i-am întrebat: "unde-i presa?". Foarte spiritual, unul din ei mi-a arătat un ziar. :D Am ales tramvaiul 5 ca mijloc de transport, când a observat că afară a început ploaia. Vă spun sincer, cea din Alpi a fos minciună faţă de ploaia din Bucureşti. Însă eram pregătit şi pentru acest lucru aşa că n-am avut nicio problemă până acasă.

Să sperăm că la anul vă povestesc ceva mai aventuros, poate de prin Africa sau Asia!