lorena nu părăseşte scena

Ştiaţi că literatura română are muzeu? E chiar pe Dacia, în buricul Bucureştilor. Şi acest muzeu nu se vrea mort, vin din când în când nişte oameni de-ai literelor pe acolo şi citesc literatură (logic, nu? vii la muzeul literaturii să citeşti literatură, că doar n-o să te apuci să ţii vreun curs de olărit pe acolo!). Bine, după spusele unui critic, nu toată lumea care vine acolo citeşte literatură. În cel mai bun caz o pseudoliteratură, sau mai bine spus nişte cuvinte înşirate pe hârtie doar pentru satisfacerea amorului propriu. Unii scriitori şi poeţi scriu bine, alţii scriu mai prost, fiecare în funcţie de talentul cu care a fost dăruit (mie îmi place să le zic ăstora talentaţi "ghiftuiţi"). Ca să nu o mai ard aiurea la modul general, să spunem că este vorba de Lorena Lupu, invitată aseară să citească câteva fragmente din ultima ei carte, Hyde Park. Ironia sorţii fae ca acest Hyde Park să fie în realitate un parc in bătrâna Londră unde se adună lumea să discute şi altceva în afară de vreme. Este un fel de paradis al oratorilor. Un loc unde nu te cenzurezi şi nu eşti cenzurat. Înrerupt probabil eşti, dar de cineva care are ceva mai bun de spus decât tine, nu eşti întrerupt de dragul întreruperii. Le cunoaşteţi pe cele două babe care o ard prin zona centrală, cu pancarte de gât, strigând în gura mare că au fost iradiate? Ele s-ar simţi foarte bine în Hyde Park, ar putea spune orice şi oamenii nu le-ar mai privi ca pe nişte dezechilibrate mintal.

Revenind la Lorena, ea citeşte nişte texte (unii au spus că nu ar fi poezie, alţii că nici măcar literatură nu se poate numi) în care ne prezintă câteva personaje care animă acest parc virtual al ei, spectatorii din sală sunt foarte atenţi, unii sunt chiar cuceriţi (fie de text în sine, fie de talentul actoricesc al ei) când se aude vocea amfitrioanei: "mă scuzaţi, dar aţi depăşit timpul acordat bla bla bla". Din sală se aud voci pro şi contra, Lorena chiar dacă este apoi invitată (cu jumătate de gură) nu mai poate citi. E momentul în care eu aş fi ieşit din sală. Şi ei i-a trecut gândul ăsta prin cap, mi-a spus apoi că nu ar fi fost corect faţă de cei care au ascultat-o totuşi şi au venit pentru ea sau au fost cuceriţi pe parcurs. Unul din criticii prezenţi (nu m-am obosit să-i reţin numele) a şters cu ea pe jos apoi, ridicându-se cu pretenţia ca noi, spectatorii să nu mai adresăm întrebări directe invitaţilor (Lorenei şi lui Daniel D. Marin, un alt poet invitat), ci să încercăm să facem abstracţie de ei, iar ei să nu răspundă comentariilor, să inghită în sec când cineva îi critică. Păi de ce nu ai împărţit, stimabile, nişte intrucţiuni, nişte reguli pentru cei din sală, ca să ştim şi noi cum să ne comportăm în templul literaturii? Toată chestia asta mi s-a părut genială, nu pe moment din păcate, mai apoi când am reflectat puţin la ea. Adică tu vii şi citeşti dintr-o carte în care este vorba despre frumuseţea dialogului, a liberei exprimări şi vine gazda şi-ti zice "gata, nu mai citi" şi altul zice: "fară dialog, doar monolog vă rog!". Nu ştiu dacă cei cin sală au reţinut câteva versuri, dar cred că în ele e condensată toată seara trecută:

Prima cuvântare a fetei-pisică

- Eu aş vrea să...
(Dar e atât de clar că pe aştia nu-i interesează ce vreau eu. Sunt urâţi, limitaţi şi reci.)
- Eu mă hrănesc cu poveşti, cu soare şi cu dragoste.
(Şi simţi şuvoiul de vorbe, apăsându-i buzele, ca un sărut din interior, dar...
Dar, precum spuneam... e atât de clar că pe ăştia nu-i interesează ce vreau eu. Sunt urâţi, limitaţi şi reci).

Versurile asta trebuiau citite la sfârşit, pe mine cel puţin m-ai fi ridicat în picioare. Până la urmă, cum spuneam şi aseară, poate oraşul ăsta sudist e de vină...