colind de crăciun

despre şpaga în spitale

În Ziarul Financiar de astăzi e o ştire care m-a făcut să mă prăpădesc de râs. Este vorba despre insuccesul înregistrat de compania Aviva care oferea asigurări medicale în colaborare cu Medicover. Cică

...mita practicata pe larg in sistemul public de sanatate nu a reusit sa fie inlocuita de asigurarile private, in ciuda incercarilor companiilor de asigurari.

Lol, lol, lol. Nu ştiu a cui a fost ideea asta cu bătalia dintre asiguratorii privaţi de sănătate(care ar reprezenta binele în concepţia autorului) şi sistemul public de sănătate, care de fapt este redus la un simplu cuvânt definitoriu, mita (asta clar e răul, îşi dă seama oricine). Deci au venit nişte oameni pe la noi prin ţară să ne spună: "nu mai bine ne daţi nouă nişte bani, nu mulţi, vreo 50 de euroi pe lună că poate vă îmbolnăviţi şi n-are rost să aşteptaţi degeaba pe la camera de gardă a nu-ştiu-cărui spital, că trebuie să băgaţi mâna în buzunar adânc atunci, şi nici măcar nu primiţi factură!". Şi românul nostru ce face? Vreo 2000 dintre noi îşi fac asigurare din asta şi....asta e tot. 2000 de oameni! Adică cei care nu au timp de aşteptat pe la uşile medicilor, cei care vor să ştie exact când vin şi când pleacă de la medic, vor să fie siguri că nu vor lua vreo hepatită sau că băiatul/fata lor nu va fi spalată pe cap cu dezinfectant. Nu zic acum că noi, restul suntem nişte balcanici incurabili cărora ne place să fim trataţi ca nişte vaci de muls de către medici şi care venim cu o boală şi plecăm cu două! Bănuiesc că dacă cineva din ministerul sănătăţii va citi articolul din ZF va spune:

ia uite ce tari suntem, i-am distrus pe fraierii aia cu asigurările private, oamenii tot pe noi ne preferă!

Nu vă preferăm, venim de nevoie că nu avem bani pentru asigurări din astea, şi pentru că nu suntem obişnuiţi să ne tratăm preventiv, noi suntem la uşa medicului când suntem deja în stadiul terminal. De ce? Pentru că ne e frică de medici, ne e frică de jegul din spitale, de personalul prost pregătit, ne e frică de chirurgul care fumează pipă pe culoarele spitalului colţea şi care ne jupoaie când venim la operaţie, ne e frică până şi de bodyguard-ul din floreasca căruia trebuie să-i pui 3-4-5 lei în buzunar dacă vrei să vizitezi pe cineva.

P.S. Şi eu am luat şpagă în spital, deşi nu sunt încă angajat. De ce am luat? Nu ştiu, probabil e ceva în aer! Acum pe bune, pacientul român are o tehnică de a-ţi da banii, ceva de speriat! Mai întâi se foieşte, se caută foarte intens, tu parcă simţi că urmează acel moment penibil şi dai să fugi. Însă nu apuci, el îţi vâră delicat nişte hârtii în buzunar, tu îi opreşti mâna...şi acum urmează 2 sau 3 tipuri de reacţii: 1. mulţumesc, dar nu trebuia, vai, dar nu pot accepta (asta e cel care-şi dorea şpaga cu orice preţ, care trăieşte pentru acest moment); 2. o luptă cu pacientul, rugăminţi de ambele părţi (de obicei pacientul câştigă, deci acel om se luptă pentru a te corupe, însă pentru el nu e un act de corupţie, el aşa îşi exprimă mulţumirea pentru îngrijirea acordată; cel care primeşte de obicei e cu fundul în două luntre, e între!); 3. aici e cel care nu acceptă niciun fel de atenţie, de orice natură. Sper să-l întâlnesc şi eu într-o bună zi!

În orice caz, aţi sesizat că e vorba de două feluri de mită: cea care se dă condiţionat, gen "nu dai, nu te operez" sau "nu dai, nu-ţi iau plosca" şi atenţia care se primeşte la sfârşit, mergând de la o ciocolată până la teancul de euro, care deşi nu e cerută de personal medical, e aşteptată de majoritatea.

draga inimii mele,

Aşa cum îţi spuneam şi în mesaj, simt nevoia să-mi limpezesc puţin gândurile. Probabil n-o să aflu niciodată ceea ce aveai să-mi spui de mă sunai aşa de insistent. Poate ai simţit că nu sunt în apele mele. Seara asta a fost cu adevărat specială, probabil ar fi trebuit să "îngheţăm" sărutul de la sfârşitul filmului, cum spuneau ăia pe ecran. Nu mi-a bătut inima aşa de tare nici în timpul cursei de 10km de azi... În momentele astea mă gândesc că telefonul mobil e cea mai proastă invenţie a omului. Un aparat ce schimbă o viaţă sau un vis într-un coşmar! Ştiu, nu eşti de acord cu mine, cum ai putea să fii de acord cu cineva orbit (nici eu nu ştiu de ce anume: de dragoste, de gelozie?)

Se spune că noaptea e un sfetnic bun, însă m-am săturat să las lucrurile de pe o zi pe alta. Ce funny sunt mesajele tale : "dar ce-am făcut de te-ai supărat pe mine?" hmm...să vedem...mi-ai frânt inima. Poate sună patetic, dar acesta-i adevărul. Imaginea, parfumul, umbra ta o să-mi bântuie mult timp de acum înainte gândurile.

Cu cât mă gândesc mai mult la tine, cu atât mai mult mi se umezesc ochii şi în acleaşi timp îmi vine să sparg ceva, să urlu. Însă n-o să-mi las sângele să-mi fiarbă, o să gândesc la rece. Deşi asta înseamna să tai în carne vie, mă voi opera pe cord deschis şi voi încerca să te scot de acolo. Iar dacă nu voi reuşi, oricum voi şti că inima-mi va fi ferfeniţă şi nu se va mai agita pentru ceva timp. Ce sărace sunt cuvintele la ora asta (de fapt, întotdeauna au fost). Încearcă să vizualizezi un sărut, o mână ţinută de altă mână, o conversaţie banală, ţigara de după, un nod în gât, o melodie, un sms trimis de departe, un fular, o cutiuţă, o pereche de ciorapi, vinul fiert cu scorţişoară (deşi nu-mi place scorţişoara!). Astea sunt lucrurile de care ne vom aduce aminte, împreună le-am simţit într-un anume fel şi vreau să cred că nu vei mai avea aceleaşi senzaţii şi trăiri cu nimeni pe lumea asta.

Aşa cum bine ai spus în bar, între noi există ceva ce nu poate fi explicat, o atracţie fizică şi mentală mai presus de orice încercare de descriere sau descifrare. Probabil voi avea aceeaşi licărire în ochi dacă te voi întâlni întâmplător peste 5-10-20 de ani, dar asta nu însemnă că nu-mi pot trăi viaţa cum vreau de acum înainte. Nu mai vreau altă femeie de împrumut!

Îţi urez un drum neted în viaţă, mult mai neted decât al meu. Şi multă dragoste, atât de multă încât să uiţi că m-ai cunoscut.

*****Scrisoarea e face parte din viitorul roman "distras" *****

pathos- luna în cascade

omul e un animal interesant

E un animal care îşi suprimă instinctul de supravieţuire, e un animal fascinat de moarte, fascinat de necunoscut, în stare să-şi calce în picioare şi ultima fărâmă de eu doar pentru a trai la maxim un moment, negândindu-se la posibilele consecinţe.

P.S. parcă azi trebuie să votăm, nu? să-i ia naigh'ba pe toţi, mă duc să-mi exprim şi eu votul, ca orice locuitor al cetăţii (numai să nu-mi uit pixul acasă, că vreau să le scriu nişte chestii de dulce pe buletinele alea de vot)

chestii, trestii, socoteli

Femeilor le plac sanii mari mai mult decat barbatilor.
Barbatilor le plac mai mult penisurile mari decat femeilor.

dzăpadăăăă

despre derapaj

L-am ascultat pe Ion Manolescu în seara asta, la British Council. A citit câteva fragmente din ultima lui carte, "Derapaj" (2006). Redau mai jos un astfel de fragment:
"Bucureştiul părea slab şi arogant, timpul trecuse peste el cu bâte şi pietre, săbii şi flinte, dar mai ales camioane şi buldozere, pătându-l de jeg şi de ruşine. Locuitorii lui erau vicleni şi resemnaţi, cetăţeni ascultători, veşnic căzuţi în dizgraţie, revoltaţi doar în vise, la cârciumă sau pe-o pânză de tablou grabnic acoperită c-un cearşaf."

Bineînţeles că nu poţi discuta pe marginea unei carţi dacă n-ai citit-o în prealabil. Cred că majoritatea celor veniţi erau în postura aceasta, ceea ce nu i-a împiedicat să pună întrebări şi să provoace chiar mici polemici cu autorul. La un moment dat discuţia derapase spre clădirile vechi ale Bucureştilor şi cum sunt ele ameninţate de arhitectura post-modernistă. Pe mine m-au interesat mai mult aspectele tehnice ale scrierii unei cărţi, chinurile facerii. Ion Manolescu a mărturisit că scrierea acestei cărţi i-a afectat viaţa socială (cartea are aprox. 650 de pagini din câte am înţeles). S-a comparat chiar la un moment dat cu Nichita Stănescu, spunând că şi el folosea orice bucată de hârtie pentru a-şi nota ideile de moment.