Aşa cum am prezis, podiumul (la bărbaţi) a fost lipsit de prezenţa vreunui conaţional, cel mai bine clasat român fiind Miklos Artur, pe locul 7. Câştigătorul a fost Maundo Francis Muendo (e cel în trening negru Adidas) cu timpul de 02:15:48 (l-am căutat pe net, da' google încă nu a auzit de el). Ştiu despre el că e din Kenia şi că şi-a doborât recordul personal astăzi. Pe locul 2 s-a situat tot un kenian, Machichim Nixon Kipkoech, la numai 2'' distanţă (dacă vă întrebaţi cât înseamnă în bani 2'', astăzi cel puţin au valorat 2500 de euro, pentru că premiul 1 a fost de 5000 de euro, iar al doilea de 2500). Locul 3 a fost adjudecat de italianul Errebbach Mostafa cu timpul de 2:16:16. Timpul meu a fost de 4:02:50(aşa ţin minte), se pare că pe site-ul tds-live.com nu a apărut şi timpul meu, în orice caz am terminat pe locul 34 din 60 (la bărbaţi).
Campania de promovare a marathonului s-a axat în jurul întrebării "De ce fugi?", o întrebare care a fost pe buzele tuturor cunoscuţilor mei şi poate nu le-am dat răspunsul până acum. Alerg pentru că aşa sunt construit, sunt construit pentru a alerga, deci pot să fac lucrul ăsta, cu oareşce efort bineînţeles (dar ce se face fără efort în viaţă?). Mai alerg pentru că-mi face plăcere să fiu înconjurat de mari sportivi, campioni mondiali sau olimpici care habar nu au de existenţa mea, dar mie nu-mi pasă, sunt bucuros doar că pot participa la o cursă cu ei. Apoi alerg pentru că simt că n-am atins încă limitele mele, văd că pe an ce trece îmi îmbunătăţesc timpul şi vreau să văd până unde pot să ajung.
Pentru mine cel puţin a fost o cursă pentru care nu am fost pregătit suficient, am început antrenamentele la începutul lunii septembrie (nu mai alergasem din ianuarie, am preferat să fumez în toată această perioadă, că deh, e mai simlu, nu?). Încă de la primii kilometri parcurşi am şimţit că splina şi ficatul meu nu se simţeau tocmai bine, şi am continuat cu o viteză mai mică pentru a-mi reveni. După 10 km am reintrat în normal, picioarele îşi făceau treaba destul de ok, însă a aparut soarele şi acest lucru m-a afectat puţin. În a doua jumătate a cursei am fost depaşit constant, aproape numai de atleţi mult mai în vârstă decât mine(avea dreptate dna Constantinescu din Baia Mare, cu care dicutasem acum 2 zile, la înscrieri, când spunea că marathonul e o competiţie unde cei peste 35 de ani fac legea (a se vedea şi campioana noastră olimpică, Constantina Diţă-Tomescu). Revenind la cursa mea, exceptând soarele prea puternic prin anumite locuri, a fost o zi perfectă pentru a alerga, niciodată Bucureştiul nu mi s-a părut mai frumos(doar câţiva saci de gunoi uitaţi pe Calea Victoriei au stricat peisajul). Pe la km 30 începusem să delirez, mi se părea că mă aplaudă fântânile arteziene de pe Bdul Unirii). Apoi îmi amorţise jumatatea superioară a corpului, tot sângele avea ca destinaţie picioarele. Cel mai greu e când mai ai 2-3 km şi-ţi doreşti să se întâmple cumva o minune, să vină linia de finnish mai aproape de tine. Pe ultimii 200 de metri spectatorii au fost extraordinari, mi-au împrumutat din energia lor şi parcă am zburat spre finnish. Am totuşi un gust amar, aş fi vrut să termin sub 4h, în orice caz mi-am îmbunătăţit timpul personal cu 35 de minute faţă de anul trecut. Felicitări câştigătorilor şi ne vedem la anu'!
