"plictiseală" mare pe vf. omu

Păi deh, cabana e închisă, aşa că am fost primiţi la staţia meteo, să ne incălzim puţin gioalele şi să bem căte un ceai. Cică aseară ar fi fost cam -13 gr C pe acolo, a fulguit puţin (şi trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru asta, altfel ne-am fi întors acasă cu nişte degete degerate :D. A fost bine până la urmă, cred totuşi că noaptea de vineri spre sâmbătă a fost mai friguroasă, cel puţin aşa ni s-a părut, deşi am dormit la cota 2000. Cu cortul nu au fost probleme, mă gândesc însă să-mi iau un alt sac de dormit, în cel pe care-l am acum se cam tremură dacă nu eşti îmbracat bine. Nenea meteorolgu' ne tot întreba dacă ne pregătim cumva pentru vreo expediţie prin Asia! Mai ştii? ;)

Ah, mă tot ţin să vă spun că ne-a stresat o vulpe vineri noaptea, eu eram afară să fac nişte ceaiuri şi ea ne dădea târcoale să ne fure mâncarea. Am agăţat punga cu mancare într-un stâlp de lemn şi n-a ajuns la ea, cred că s-a ofticat puţin pe tema asta (ce vrei vulpeo, lupta pt supravieţuire e grea. deocamdată a câştigat omul, next time poate întâlneşti şi tu un fraier :D ). Azi de dimineată ne beam ceaiul în staţia meteo când la radio se anunţă că: "în Constanţa a nins foarte mult azi noapte, nu se mai vede asfaltul" şi crainicul îi compătimea pe sărmanii constănţeni! Am râs toţi cu poftă la auzul ştirii, s-au mai depănat amintiri şi ne-am îndreptat fiecare spre casele noastre apoi.

vise

M-am trezit de dimineaţă destul de greu. Motivul? Eram în mijlocul unui vis şi cu toate că am încercat, n-am putut să-i prevăd finalul, aşa că a rămas în aer, nu am absolut nicio idee despre ce s-ar fi putut întâmpla în continuare. Se făcea că eram într-un episod din Dr. House, eu eram împreună cu o colegă şi aveam grijă de un pacient supraponderal, care era internat pentru o afecţiune cardiacă, pare-mi-se. La un moment dat, dr. House intră pe uşă, se ceartă cu pacientul, apoi îl înjunghie de două ori, o dată puţin sub stern şi apoi în abdomen. Pacientul nu a apucat să reacţioneze în niciun fel, dr. House a plecat şi eu răman perplex lângă pacient împreună cu colega mea. Tipul se aşează pe pat şi începe să respire din ce în ce mai greu şi să-i apară pete roşii pe tot corpul. Am realizat că dezvoltase o reacţie alergică la cuţit (el de fapt nu fusese foarte afectat de faptul că fusese înjunghiat, avea un strat adipos destul de gros care-l protejase, astfel încât niciun organ nu-i fusese atins...bine, şi House lovise ca o femeie, nu fusese deloc ferm când a înfipt cuţitu' în el). Cum spuneam, ăsta respira tot mai greu, eu atunci o trimit pe colega să cheme un medic (un alt medic, bineînţeles) şi încerc să-i acord primul ajutor pacientului. Nici nu apuc să fac un pas că mă trezesc ameninţat de pacient cu cuţitul, de fapt ce spun eu ameninţat, omul era gata să mă omoare. Cuţitul pătrunsese deja în gura mea, îmi spărsese 2 dinţi şi acum era înfipt în cerul gurii...Ultima senzaţie de care-mi aduc aminte e că-mi simţeam sângele picurând pe limbă.

dublu standard

Punem pariu că oamenii pe care-i vedem acum pe stradă, prin metrou că poartă măşti de "protecţie" nu folosesc prezervativul atunci când au o aventură de-o noapte? Poate nici nu se spală pe mâini după ce folosesc toaleta...

gânduri tari

"Medicul trebuie să-i fie recunoscător pacientului care s-a vindecat". Constantin Noica.

să-i ţinem pumnii crinei "coco" popescu, alpinista noastră de 14 ani

Acum este în Himalaya, la 5.500 m, se pregăteşte să urce pe Cho Oyu! Multă baftă!
detalii aici http://www.bzb.ro/index.php?page_name=stire_detalii&id_stire=50405

despre concertul madonnei

Se pare ca toata lumea a fost nemultumita de concert, mai ales cei care nu au fost acolo! Noi, romanii, nu suntem niciodata multumiti, suntem cei mai tari (in critica cel putin) si intotdeauna avem asteptari nerealiste, in loc sa ne bucuram asa cum ar trebui de muzica unui artist, de spectacol in genere. Nu discutam despre faptul ca Madonna e regina pop-ului, pentru cei care au fost acolo probabil e cea mai tare cantareata a tuturor timpurilor, discutam despre capacitatea unora de a intelege si a accepta ca nu totul poate fi perfect. Intradevar, locatia nu a fost cea mai buna, dar in conditiile in care Stadionul National se reconstruieste, un alt stadion la fel de mare nefiind in Bucuresti, parcul Izvor se pare ca era singurul care putea primi peste 60.000 de oameni. Greseala organizatorilor a fost ca nu au ridicat cumva "gazonul B", unde erau locurile cele mai ieftine, de 120 de lei. Probabil cheltuielile ar fi fost prea mari, sau cine stie ce a fost in capul lor, cert e ca spectatorii aflati in aceasta parte a parcului au plecat dezamagiti si s-a speculat ca au fost dezamagiti de artista. Pacat, cel putin pentru mine a fost un supershow, ceva ce nu ar putea face un artist roman nici intr-o mie de ani! Cat despre partea cu huiduielile, ar putea fi interpretata si in felul urmator: "madonno, tu esti doar o cantareata, nu esti specialista in relatii interetnice, asa ca nu ne invata pe noi cum sa ne purtam cu cei de langa noi". Probabil unii au vrut doar ca Madonna sa-si reia cantarea, nu aveau chef de lectii din partea unui outsider. La fel si cu taraful care ne-a cantat din acordeoane si viori pe acolo, in vest muzica tiganeasca e ceva exotic, daca ar fi si ei asaltati zi de zi de manele cum suntem noi, ar fi satui si ne-ar intelege de ce i-am fluierat. Pentru prostii care au scris pe net ca Madonna a adus taraful special pentru noi, sa se mai intereseze, concertul a fost acelasi peste tot, aceleasi melodii le-a cantat si in State, si in Anglia, Polonia etc.

Emagic spune ca Madonna a facut istorie.

scriitură de luni seara

Pentru că-mi place uneori să trăiesc din amintiri, vă servesc o nouă porţie de fotografii din Mont Blanc, de data aceasta făcute de Bogdan, unul din membrii expediţiei, cu un dslr. Nu mai am chef să scriu nimic, datorită licenţei nu am avut nici timp dacă stau bine să ma gândesc. Ce bine e câteodată să spui doar 2-3-4 cuvinte, dar care să aibă atâta greutate încât să se discute despre ele în 2-3-4 tomuri? Cum ar fi de exemplu fraza pe care am auzit-o ieri: "lumea e un pod, deci nu-ţi construi casă pe pod". Cine ar fi atât de necopt la minte încât să-şi ridice casa chiar pe un pod, probabil vă întrebaţi acum! Şi totuşi, sunt atât de mulţi...
De ce oare mi-e atât de greu să fac pasul decisiv? De ce?

P.S. Foto aici http://picasaweb.google.com/defect.imperfect/ExpeditieMontBlanc300606072009FotoBogdanXmmdRo#

expediţia în Mont Blanc

Lumea se întreabă ce e cu mine, de ce nu mai scriu, de ce nu mai răspund la telefon. Am reuşit "performanţa" ca din ultimele 22 de zile, 14 să le petrec în afara Bucureştiului. Veneam acasă doar pentru a-mi spăla hainele pentru următoarea ieşire la munte, pentru a-mi cumpăra de mâncare şi pentru a mai merge şi la serviciu. Prima ieşire a fost în Alpii francezi, unde am mers pentru a urca pe Mont Blanc. Deşi suferisem un mic accident pe Valea Albă în data de 14 iunie, acest lucru nu m-a împiedicat să plec spre Alpi pe 30 iunie. A contat foarte mult faptul că aveam la mine trusa de prim ajutor şi am putut astfel interveni rapid pentru a opri sângerarea şi a pansa plaga deschisă pe care o aveam în spatele genunchiului drept. Şi acum rămâne un mister pentru mine acest accident, ştiu doar că eram pe zăpada, echipat cu colţarii şi pioletul şi la un moment dat am alunecat. Ajuns aproape de marginea zăpezii, am reuşit într-un final să mă opresc în piolet şi atunci a sărit şi Gerilă pe mine pentru a mă opri (riscam să mă lovesc de nişte stânci aflate mai jos). A doua zi am mers la urgenţă, plaga mi-a fost curăţată şi peste încă o zi cusută. Firele mi-au fost scoase exact în ziua de 30 iunie, înainte de a pleca cu avionul spre Italia. În Italia am plecat cu Wizz Air, ne rezervasem bilete cu aproximativ o lună înainte. În aeroportul Băneasa m-am întâlnit cu Ciclop şi Bălănel, urmând ca în aeroprtul din Bergamo să se întregească echipa cu Silvia şi Gerilă. Zborul a decurs fără probleme, întârzierea decolării ar fi toruşi de notat (trec peste faptul că aeroportul Băneasa nu-şi merită acest nume, pare mai degrabă o autogară). Ah, e de notat faptul că am fost chemat prin staţie de cei de la bagaje, erau prea multe chestii metalice la mine în rucsac şi nu-şi dădeau seama exact despre ce e vorba. Când şi-au dat seama că sunt alpinist, au început să-mi spună pe unde au fost ei prin munţii noştri, să mă întrebe de diferite trasee... Am scăpat repede de ei şi m-am întreptat spre poarta de îmbarcare. După cursa "nebunească" cu autobuzul care seamănă cu un troleu comunist am ajuns şi în avion, unde bineînţeles că nu am prins un loc la geam. M-am împăcat repede cu ideea şi am început să răsfoiesc revista de pe spatele scaunului, unde era şi un articol despre pădurea misteriosă de lângă Cluj, Hoia. Ajuns în Italia, ne-am reîntâlnit cu cei doi care stătuseră aproximativ 16 ore în aeroport, dar erau destul de energici (poate la mijloc era şi bucuria reîntâlnirii şi nerăbdarea pentru a ajunge cât mai repede în munţi). Sivlia şi Gerilă tocmai veneau de la Solferino, unde se organizează în fiecare an un marş pentru ca oamenii să-şi aducă aminte de Henry Dunant şi de mişcarea iniţiată de el. Revenind la oile noastre, ieşind din aeroport ne-am îndreptat spre staţia de autobuz de unde am luat primul bus spre Bergamo (1 bilet costă 1.7 euro). Autobuzul ne-a lăsat aproape de gara din Bergamo de unde am luat primul tren (ora 17.04) spre Milano. Aici am schimbat spre Chivasso (de unde am cumpărat o apă minerală- la ei se nimeşte "frizzante" la care încă visez...poate îmi era prea sete, dar în momentul acela mi s-a părut divină). Bineînţeles că în Chivasso iar am schimbat trenul, spre Aosta (15.5 euro a costat biletul de tren). Aici ceilalţi sperau că vom găsi un autobuz spre Chamonix, eu mă uitasem pe net înainte şi ştiam că la o oră aşa de înaintată nu avem şanse (era trecut de 21.30). Am reuşit totuşi să găsim un bus spre Courmayeur, oraşul italian aflat chiar înainte de tunelul Mont Blanc(preţ bilet 3.2 euro). Ajunşi aici a trebuit să găsim o soluţie rapidă pentru cazare (ne aflam totuşi în Alpi, putea oricând să înceapă ploaia de exemplu). Deşi aveam corturile cu noi (ceilalţi de fapt, eu încă nu am cort), câţiva membri ai expediţiei au vrut să doarmă la pensiune (chiar în spatele autogării este Pensiunea Venezia, cea mai ieftină din oraş am înţeles (30 de euro/persoană/noapte). Liderul a hotărât să dormim în aer liber, ne-am conformat şi am început să căutam un loc de campare. Acesta s-a dovedit a fi primul parc întâlnit în cale, un parc foarte curat şi primitor (parcă ne aştepta pe noi). Nu toţi s-au bucurat de ospitalitatea parcului şi s-au învârtit prin zonă toată noaptea (pentru mine cel puţin a fost binevenit somnul în parc, am dormit ca în puf).

01.07- ne-am trezit la ora 06.00, ne-am îndreptat spre autogară pentru a ne cumpăra bilete spre Chamonix, Franţa. Distanţa nu este prea mare, dar datorită tunelului Mont Blanc, biletul costă 12 euro. Tunelul are 11.6 km lungime, e impecabil, are până şi post de radio propriu care transmite în mai multe limbi de circulaţie internaţională. Din Chamonix am ne-am suit într-un fel de tren (nu avea spaţiu pentru bagaje) până la Saint Gervais (4.8 euro biletul). Ajunşi aici ne-am lovit de veche problemă- lipsa apei (nici măcar nu ajunsesem pe munte!). Am căutat o fântână, dar am găsit numai cu apa nepotabilă. M-am dat bătut şi m-am întors în staţia tramvaiului Mont Blanc pentru a urca spre Nid D'Aigle (cred că înseamnă Cuibul Vulturilor). Preţul e destul de piperat, o călătorie costă 17.5 euro, se face însă reducere dacă iei bilet dus-întors. Nu am amintit până acum nimic de peisaj deoarece totul a fost destul de rapid, am reuşit să facem câteva poze mai mult din mersul trenului sau al autobuzelor. Oricum, natura este frumoasă peste tot, atât timp cât oamenii ştiu s-o respecte şi să o afecteze cât mai puţin. Aproape toate casele aveau o gradiniţă plină de flori, nu aveau garduri înalte şi cenuşii cum am văzut în multe localităţi din ţara. Oamenii erau destul de serioşi şi rezervaţi, parcă nu am fi fost într-o ţară latină. Pe străzi erau foarte mulţi turişti, majoritatea veniţi cu rucsacii în spinare (unii şi cu bicicletele) dintr-un motiv evident, escaladarea vf. Mont Blanc sau doar pentru o tură de o zi prin munţi. La nici 10' de când am ajuns în staţia finală a tramvaiului a început să plouă cu grindină. Noi eram cu bagajele desfăcute, cred că ne împărţeam merindele între noi. Ne-am strâns repede rucsacii şi ne-am adăpostit care pe unde a putut. Silvia cu Gerilă au fost mai rapizi şi au prins un loc în interiorul micuţei gări, Ciclop s-a adăpostit sub tejghea, iar Bălănel şi cu mine am rămas sub streaşină. Nu ţin minte să fi durat mai mult de o 40' toată această "ploicică". Ne-am pus apoi în mişcare, planul nostru fiind de a trece de Maison Forestiere şi a ajunge la refugiul Tete Rousse pentru a campa acolo. Începe să apară primele discuţii contradictorii, mai ales din cauza vitezei de urcare şi grupul se împarte în două. Până la refugiul Tete Rousse se urcă destul de uşor, singurul inconvenient fiind că urci aproape numai pe pietre. Ne oprim puţin la Maison Forestiere şi socializăm cu ceilalţi munţmani de acolo, luăm o gustare rapidă, facem un ceai şi reluăm drumul. Începem să ne dăm seama că drumul până spre vârf nu o să fie deloc plictisitor, la fiecare 5-10' salutai pe cineva sau erai salutat. Nu aveam timp să stam la taclale cu ceilalţi, aşa că nu-şi puteai da seama exact de unde sunt, salutul fiind în engleză sau franceză, după cum îţi venea mai repede să spui. Nu am putut să nu le admir echipamentul, în principal faptul că acesta era foarte light, noi cred că eram cei mai încărcaţi de pe tot muntele. Ajunşi la refugiu ne-am întins corturile şi am discutat despre urcarea de a doua zi, care va fi mai solicitantă, necesitând şi mai multă atenţie.

02.07 Nu mai ţin minte ora la care ne-am trezit, oricum destul de târziu pare-mi-se. Am pus nişte zăpadă la topit (adunată de cu seara de Gerilă) şi ne-am uscat izoprenele şi sacii de dormit pe pietrele din zonă. Arzătorul meu s-a "pârlit" puţin pe lateral (să-mi fie învăţătură pentru viitor să-l mai las nespravegheat!). După alte câteva discuţii "aprinse" ne-am urnit spre Grand Couloir în primă instanţă, pentru ca la final să campăm pe creastă de după refugiul Goûter. Urcarea a fost solicitantă pentru toţi, probabil şi din cauza altitudinii. Vremea a fost totuşi nesperat de frumoasă, am avut mare noroc din acest punct de vedere. Încet-încet, rezervele noastre de apă se împuţinau (de obicei nu plec la drum fără 2l de apă, nu ştiu cum de în Alpi nu am avut niciodată mai mult de 0.75l la mine). Am adoptat un ritm uşor de urcare, eram depăşiţi constant de alţi alpinişti veniţi din spate, dar nu eram la vreun concurs, aşa că nu ne deranja acest lucru. Pe drum am găsim un izvor (Doamne, ce apă bună şi ce rece era!) şi ne-am alimentat termosurile. Până la refugiu părea că este o aruncătură de băţ, dar ne-a câteva ore bune urcarea (cred că în jur de 5h). Ajunşi într-un final la Goûter am fost "întâmpinaţi" de melodia din "Pantera Roz", ale cărei acorduri s-au auzit de cum am deschis uşa.

03.07 Ne-am trezit bineînţeles destul de târziu, până am mai topit nişte zăpadă (şi acum simt apa caldă pe care am baut-o câteva zile la rând pe acolo- a fost bună până la urmă, nu am transpirat foarte mult) s-a făcut ora 13.30. Atunci ne-am pus în mişcare spre vârful Dôme du Goûter (4304m). Fiind foarte cald am hotărât să ne legăm în coardă (bine, nu chiar toţi). Colţarii şi-au dovedit utilitatea şi traseul a fost fără probleme. Crevasele de lângă drum se vedeau foarte clar şi niciuna nu punea probleme. Ţin minte că soarele a fost foarte puternic în ziua respectivă şi nu ştiu cum am reuşit să uit de aplicarea cremei protectoare (m-a costat mult această neglijenţă, cei care m-au văzut imediat ce m-am întors din expediţie ştiu la ce mă refer- eram aproape "desfigurat"). Ajunşi pe vârful Dôme du Goûter au apărut mai multe păreri cu privire la ce să facem în continuare. Deşi mă durea capul destul de tare (în ultimele două zile avusesem această durere constant) am propus să ne continuăm drumul direct spre vârf. Nu aveam însă la noi destulă apă şi nici tricolorul României şi steagul Crucii Roşii. Prin urmare, s-a decis ca Ciclop, Silvia şi cu mine să rămânem în refugiul Vallot (4350m) peste noapte, iar Gerilă şi Bălănel să coboare la corturi pentru a aduce cele necesare. În jur de 17.30 am ajuns în refugiu, am avut norocul de a găsi suficiente pături acolo şi vreo două folii de supravieţuire. Înăuntru nu era nimeni, aşa că am pus stăpânire pe loc şi am început să ne pregătim culcuşul. De mâncare ştiu că mai aveam nişte stafide, caju şi nuci braziliene, însă nu puteam mânca nimic, urcasem cu o senzaţie de greaţă care persista. Într-un final, n-am mai rezistat, am ieşit afară şi am dat la boboci. M-am simţit mai bine şi la o oră după am putut să mănânc nişte stafide. În interior erau atunci când am ajuns noi cam 14 gr C, pe timpul nopţii temperatura a coborât până la 0 gr C. La începutul nopţii ne-a fost destul de cald în cele 7 pături care erau sub şi pe noi, apoi încet-încet am început "războiul" pentru acapararea păturilor de deasupra (Silvia fiind la mijloc nu avea niciun stres). Pe la mijlocul nopţii mi-am adus aminte că am câteva ace de siguranţă în trusa de prim-ajutor şi le-am folosit pentru a prinde cât de cât păturile. Ciclop era prins pe picior greşit, fiind doar într-un tricou, fără polar, aşa că a tremurat mai mult decât mine. Spre dimineaţă ne-am trezit (de fapt ne-au trezit cei care atacau vârful şi care intrau în refugiu cu tot cu colţari). Într-un final apar şi Gerilă şi Bălănel cu apa, hainele şi steagurile.

04.07 Ziua cea mare a sosit. După ce ne echipăm, stabilim ordinea în care vom urca pe vârf. Ciclop merge în faţa cu Bălănel, neasiguraţi, apoi Silvia, Gerilă şi cu mine, asiguraţi în coardă, în ordinea aceasta. Silvia era din ce în ce mai obosită (cred că avea aceeaşi senzaţie de greaţă ca şi mine), dar mai cu vorba bună, mai cu "ameninţări" a reuşit să păstreze un ritm constant, astfel încât la ora 08.20 eram pe vârf. Atunci l-am înţeles pe Ciclop de ce nu a vrut să urce cu noi, pur şi simplu un ritm lent, condimentat cu pauze dese te termină şi te oboseşte mai ales psihic. Ziua de 04 iulie a coincis şi cu ziua Crucii Roşii Române, aşa că faptul că am urcat steagul Crucii Roşii pe vârf a avut o îndoită semnificaţie. M-am bucurat că aveam acoperire şi am trimis câteva sms-uri ca să marchez momentul. Nu am stat foarte mult pe vârf, doar cât să facem câteva poze (pe care încă nu le-am primit, aşa că nu pot să vi le arăt acum). Apa iar era pe terminate, aşa că ne tot aplecam (mai ales eu şi Silvia) şi mâncam zăpadă, în ciuda opoziţiei lui Gerilă! La coborâre nu am mai fost asiguraţi în coardă şi grupul s-a fărâmiţat, eu am pornit mai repede la vale pentru că nu mai suportam ritmul lent de până atunci. Ştiu că n-am mai respectat poteca "oficilă" şi am tăiat drumul pentru a ajunge mai repede la cort. Cortul lui Ciclop este un Trimm foarte uşor, de două persoane, cu foarte bună aerisire, totuşi pentru condiţii de iarnă nu e foarte indicat. A făcut totuşi faţă cu brio mini-furtunii care s-a abătut peste noi (bine, a fost ajutat şi de zidul de zăpada pe care l-am ridicat împrejurul lui). Zăpada care a căzut în după-masa respectivă (cu grindină, bineînţeles :D ) i-a dat planurile peste cap lui Ciclop, care voia să coboare mai repede spre Chamonix. Pentru mine, după amiaza a fost groazinică. Deşi nu cred că am băut toată ziua mai mult de 7-800ml apă, vezica îmi dădea de lucru şi la fiecare două ore eram nevoit să ies din cort. Pe cancerul de afară, era o adevărată plăcere, vă daţi seama. Singurul lucru plăcut de care-mi amintesc e că am ascultat de mai multe ori Travka cu "Corabia nebunilor".

05.07 Ce fac munţomanii duminca? Coboară, bineînţeles! Dimineaţa aveam o foame de lup şi m-am hotărât să-mi las câţiva bănuţi la refugiu Goûter(îi spun refugiu pentru că aşa se numeşte la francezi, dar dacă am face o comparaţie, ar fi echivalentul unei supercabane de la noi). Probabil ştiti episodul din Dexter când acesta se chinuia să înveţe franceza şi s-a gândit că ar fi bine să-şi pună un disc pe care să-l asculte peste noapte. Numai că discul a sărit, repetând într-una "l’omelette au fromage", cuvinte pe care şi el le-a repetat în ziua următoare, indiferent de întrebarea care i se adresa. O astfel de omletă mi-am comandat şi eu, alături de un bol cu "chocolat chaud". Pentru curioşi, acest mic dejun a costat 12.6 euro. Ce urcasem în trei zile am coborât acum în 9 ore, de asemenea împărţiţi în două grupuri. În apropierea refugiului Tete Rousse se auzea curgând prin gheţar un râu, aşa că am profitat şi ne-am refăcut proviziile de apă. Lângă Maison forestiere am observat şi primele exemplare de ibex (Capra ibex). După ce ne-am oprit să ne tragem sufletul la Nid d'Aigle şi să culegem petricele pentru cei de acasă (da, ştiu că nu am adus pentru toţi, dar atunci când ai 20-25 de kg în spate parcă nu-ţi vine să-ţi mai îngreunezi rucsacul) am continuat coborârea pe lângă linia tramvaiului. Silvia era tot mai obosită, ne înţelegeam destul de greu cu ea, dar câteodată ne uimea mergând destul de repede. În orice caz, nu era constantă. Am părăsit la un moment dat linia tramvaiului şi am intrat pe un drum la stânga care ne scotea în localitatea Les Houches. Acesta mi s-a părut cel mai lung drum din viaţa mea, poate şi pentru că era ultima porţiune de coborât şi începuse şi ploaia. A fost momentul în care Silvia a cedat şi a trebuit să-i cărăm rucsacul. Bocancii mei încet-încet au luat apă (apa îmi intra pe sus în bocanci atunci când coborârea pe potecă era mai abruptă- deja curgea un şuvoi de apă pe poteca pe care noi coboram). Strângând din dinţi am ajuns într-un final în Les Houches de unde am luat ultimul autobuz (ora 20.03) spre Chamonix. Ajungând în Chamonix, am realizat că noaptea o vom petrece prin gară şi am ănceput să ne schimbăm hainele ude şi să ne pregătim de somn. Numai că în afară se pare că sunt alte obiceiuri faţă de cele ale noastre, aşa că vine la noi un impiegat de-al lor şi ne spune că gara se închide. Ne conformă, ieşim din gară şi ne instalăm în faţa ei, desigur, pe o bancă de lemn. Ne gândeam că sigur va veni poliţia să ne întrebe de sănătate, dar nu a fost să se întâmple. În schimb am avut ca vecini de bancă trei spanioli şi doi nemţi. Spaniolii veniseră să escaladeze şi ei un vârf prin zonă, iar nemţii aveau un railpass, plecaseră din Veneţia şi se îndreptau spre Lisabona. Spaniolii ne-au cinstit cu o bere (parcă San Miguel se numea) care nu mi s-a părut extraordinară, deşi nu mai băusem bere de vreo 10 zile, aşa că nu trebuia să mă strâmb. Ah, să nu uităm de sandvişul Annapurna de la Poco Locco, o gustare binevenită şi pe care v-o recomand dacă treceţi prin zonă. Fără să exagerez, somnul în sacul pe dormit pe dalele din faţa gării candidează la titlul de cel mai odihnitor şi dulce somn pe care l-am avut vreodată. Asta e, unii preferă să doarmă pe saltele de apă, alţii în baldachine, iar alţii în aer liber. Nu vă chinuiţi să înţelegeţi, uneori nici eu nu înţeleg, doar trăiesc momentul...

06.07 Până la autobuzul de ora 8.45 ne-am făcut ultimele cumpărături (mai pe scurt, am cumpărat vederi pentru ce ide acasă şi o hartă a masivului). A început apoi disperarea că nu vom prinde avionul din Bergamo(ora 15.40), noi fiind încă în Franţa. Am schimbat iar câteva autobuze până la Milano, de unde n-am mai avut legătură. Noroc cu Gerilă ştie italiană şi a aflat că trebuie să luam un taxi până la aeroport. Nu mai contează că ne-a costat 100 de euro cursa, important e că am ajuns în timp la aeroport pentru a ne îmbarca. Pe aeroport ne-au întâmpinat zâmbitori Bălănel şi Ciclop, muşcând dintr-o îngheţată (fiecare dintr-a lui, desigur!). Ne-am luat arrivederci de la Italia şi ne-am suit în avionul plin de piţipoance şi căpşunari. Am rămas cu polarul pe mine deşi era destul de cald, nu avea rost să-i fac pe ceilalţi să strâmbe din nas pe acolo. După ce-am aterizat şi am ieşit din aeroport am fost întâmpinaşi de nelipsiţii taximetriştri pe care i-am întrebat: "unde-i presa?". Foarte spiritual, unul din ei mi-a arătat un ziar. :D Am ales tramvaiul 5 ca mijloc de transport, când a observat că afară a început ploaia. Vă spun sincer, cea din Alpi a fos minciună faţă de ploaia din Bucureşti. Însă eram pregătit şi pentru acest lucru aşa că n-am avut nicio problemă până acasă.

Să sperăm că la anul vă povestesc ceva mai aventuros, poate de prin Africa sau Asia!

viaţa sălbatică în Cheile Râmeţului

lorena nu părăseşte scena

Ştiaţi că literatura română are muzeu? E chiar pe Dacia, în buricul Bucureştilor. Şi acest muzeu nu se vrea mort, vin din când în când nişte oameni de-ai literelor pe acolo şi citesc literatură (logic, nu? vii la muzeul literaturii să citeşti literatură, că doar n-o să te apuci să ţii vreun curs de olărit pe acolo!). Bine, după spusele unui critic, nu toată lumea care vine acolo citeşte literatură. În cel mai bun caz o pseudoliteratură, sau mai bine spus nişte cuvinte înşirate pe hârtie doar pentru satisfacerea amorului propriu. Unii scriitori şi poeţi scriu bine, alţii scriu mai prost, fiecare în funcţie de talentul cu care a fost dăruit (mie îmi place să le zic ăstora talentaţi "ghiftuiţi"). Ca să nu o mai ard aiurea la modul general, să spunem că este vorba de Lorena Lupu, invitată aseară să citească câteva fragmente din ultima ei carte, Hyde Park. Ironia sorţii fae ca acest Hyde Park să fie în realitate un parc in bătrâna Londră unde se adună lumea să discute şi altceva în afară de vreme. Este un fel de paradis al oratorilor. Un loc unde nu te cenzurezi şi nu eşti cenzurat. Înrerupt probabil eşti, dar de cineva care are ceva mai bun de spus decât tine, nu eşti întrerupt de dragul întreruperii. Le cunoaşteţi pe cele două babe care o ard prin zona centrală, cu pancarte de gât, strigând în gura mare că au fost iradiate? Ele s-ar simţi foarte bine în Hyde Park, ar putea spune orice şi oamenii nu le-ar mai privi ca pe nişte dezechilibrate mintal.

Revenind la Lorena, ea citeşte nişte texte (unii au spus că nu ar fi poezie, alţii că nici măcar literatură nu se poate numi) în care ne prezintă câteva personaje care animă acest parc virtual al ei, spectatorii din sală sunt foarte atenţi, unii sunt chiar cuceriţi (fie de text în sine, fie de talentul actoricesc al ei) când se aude vocea amfitrioanei: "mă scuzaţi, dar aţi depăşit timpul acordat bla bla bla". Din sală se aud voci pro şi contra, Lorena chiar dacă este apoi invitată (cu jumătate de gură) nu mai poate citi. E momentul în care eu aş fi ieşit din sală. Şi ei i-a trecut gândul ăsta prin cap, mi-a spus apoi că nu ar fi fost corect faţă de cei care au ascultat-o totuşi şi au venit pentru ea sau au fost cuceriţi pe parcurs. Unul din criticii prezenţi (nu m-am obosit să-i reţin numele) a şters cu ea pe jos apoi, ridicându-se cu pretenţia ca noi, spectatorii să nu mai adresăm întrebări directe invitaţilor (Lorenei şi lui Daniel D. Marin, un alt poet invitat), ci să încercăm să facem abstracţie de ei, iar ei să nu răspundă comentariilor, să inghită în sec când cineva îi critică. Păi de ce nu ai împărţit, stimabile, nişte intrucţiuni, nişte reguli pentru cei din sală, ca să ştim şi noi cum să ne comportăm în templul literaturii? Toată chestia asta mi s-a părut genială, nu pe moment din păcate, mai apoi când am reflectat puţin la ea. Adică tu vii şi citeşti dintr-o carte în care este vorba despre frumuseţea dialogului, a liberei exprimări şi vine gazda şi-ti zice "gata, nu mai citi" şi altul zice: "fară dialog, doar monolog vă rog!". Nu ştiu dacă cei cin sală au reţinut câteva versuri, dar cred că în ele e condensată toată seara trecută:

Prima cuvântare a fetei-pisică

- Eu aş vrea să...
(Dar e atât de clar că pe aştia nu-i interesează ce vreau eu. Sunt urâţi, limitaţi şi reci.)
- Eu mă hrănesc cu poveşti, cu soare şi cu dragoste.
(Şi simţi şuvoiul de vorbe, apăsându-i buzele, ca un sărut din interior, dar...
Dar, precum spuneam... e atât de clar că pe ăştia nu-i interesează ce vreau eu. Sunt urâţi, limitaţi şi reci).

Versurile asta trebuiau citite la sfârşit, pe mine cel puţin m-ai fi ridicat în picioare. Până la urmă, cum spuneam şi aseară, poate oraşul ăsta sudist e de vină...

ireal

ireal,
originally uploaded by d_3fect.

Bine aţi venit în tărâmul în care orice este posibil. Este atât de aproape de noi, trebuie doar să găsim puţin timp pentru a-l explora, puţin curaj pentru a parăsi căminul nostru şi a păşi în necunoscut şi un ochi limpede care să vadă cât mai multe lucruri demne de povestit apoi.

cum acorda psihiatrii primul ajutor

Un psihiatru se intorcea de la cabinetul lui si mergea spre casa. La un moment dat, vede un om intins pe jos intr-o balta de sange, urland din toti rarunchii. Cum toti cei aflati in jurul lui strigau dupa un medic, psihiatrul nostru se apropie de cel ranit si il intreaba: "Vrei sa discutam despre asta?" :D

p.o.s. t-romantism

Azi mi-am developat sufletul,
Nu credeam să găsesc în el
Doar ploi şi zăpezi murdare
Şi nici măcar o rază de soare

"Îl vrei în format 9x13 printat
Sau pe CD?" m-a întrebat
Fără să mă salute un bărbat
I-am spus că vreau doar amintiri
În care apar fete cu pistrui
Şi cu albastru în priviri.

"Nu ai aşa ceva!" îmi zise apăsat
Şi-mi aruncă sufletul developat
Bineînţeles că am plecat fără să plătesc
Acum mă tot întreb de unde iau un alt trecut
Ştie cineva? Hai, mă cam grăbesc!

Da, ştiu, am o inimă crudă
Mult mai crudă decât o pară
Uitată de demiurg o veşnicie
Într-o întârziată primăvară.

note de călătorie- creasta baiului

base camp pe creasta Baiului,
originally uploaded by d_3fect.

Plecat-am sâmbătă dimineţa din Bucureşti, cu destinaţia halta Posada (după Comarnic)- cu trenul personal bineînţeles(6.13 Bucureşti Nord). După cum bine se ştie, se lucrează la schimbarea căii ferate pe tronsonul respectiv, aşa că trenurile au o întârziere considerabilă, în jur de 30'-60'. CFR ştie de acest lucru, dar nu informează călătorii.

Pe la 10 am coborât în Posada şi ne-am alăturat unui grup de munţomani care veniseră tot din Bucureşti. Lidera lor era o doamnă căreia nu i-ai fi dat mai mult de 45 de ani. Am aflat cu mirare apoi că are 62 de ani. A fost cu folos această întâlnire, deoarece noi nu prea ştiam cum să atacăm Creasta Baiului din punctul în care ne aflam. Cum oamenii aceştia ştiau aproape fiecare cm2 din zonă (deşi nu erau din partea locului), ne-au îndrumat paşii pe cărări văzute de noi doar pe google earth. Ei însă se întorceau în aceeaşi zi acasă, aşa că mai departe ne-am continuat singuri drumul spre creastă. Mi-am exersat talentele de fotograf amator pe câteva flori, printre care spânz şi brânduşă. Despre spânz am aflat că e toxică (provoacă tulburări cardiace), însă am înţeles că dacii o foloseau ca plantă medicinală.

Ne-am întâlnit apoi cu primele petice de zăpadă, care se înteţeau pe măsură ce urcam. Drumul nu a fost uşor pentru toţi, unii acuzând dureri de genunchi, accidente mai vechi etc. În orice caz, ne-a apărat Domnul de evenimente neplăcute, ca în Piatra Craiului pe 15 februarie, când a trebuit să-l cărăm pe A. care-şi fracturase piciorul. Pe la 5 p.m. ne-am instalat base campul (!) într-o vale pentru a fi protejaţi de vântul de pe culme. Pentru un cort s-a săpat o groapă de aproape 1,2 m (asta era grosimea stratului de zăpadă acolo), pentru celălalt n-am mai săpat nimic pentru că eram obosiţi. Ema, singura fată a expediţiei, a venit cu o idee super, să punem crengi de brad sub cort, pentru o mai bună izolare termică, aşa că am pornit spre cei mai apropiaţi brazi. A fost o coborâre destul de riscantă, în anumite locuri zăpada era crăpată, avertizându-ne asupra riscului de avalanşă. După ce ne-am întors, am mâncat câte ceva şi ne-am aşezat la poveşti. Am încercat să-l convingem pe Lămâie să ne spună măcar o poveste scary despre Pădurea Baciu, însă n-am reuşit. Ne-am gândit apoi cum ar fi să treacă cineva pe acolo, dar cineva care să nu aibă treabă cu muntele. Să spunem cineva îmbrăcat la costum şi încălţat în tenişi. După ce am râs copios, am ajuns la concluzia că respectivul n-ar putea fi decât dracu' în persoană.

A doua zi am urcat un vârf de 1920m (vf. Baiu Mare credem noi), dar e foarte posibil să fi fost vf. Neamţu (1923m). Am coborât apoi pe drum nemarcat până am ajuns în valea Zamorei, urmărind apoi cursul apei. Apa de izvor băută acolo ne-a dat noi forţe pentru a ne îndrepta spre gară. Zamora ne-a scos în Poiana Ţapului, de unde ne-am îndreptat apoi spre Buşteni pentru a lua trenul spre casă.

P.S. Cum aţi "petrecut" Ora Pământului? Noi am stins lumina în cort! :D

cuvintele nerostite

Cuvntele nerostite dor, sunt ca nişte aşchii înfipte sub dura mater care infectează totul în jur dacă nu sunt scoase rapid. Dar te infecteză doar pe tine. Cel care ţine totul în el până la urmă ar trebui să fie lăudat sau nu? Atunci când vorbeşti, îi răneşti pe cei de lângă tine, vrând-nevrând. Atunci când alegi să pastrezi totul în interior, atunci când alegi să fii aproape mut, dacă eşti o persoană instabilă psihic, acest lucru poate avea consecinţe urâte pentru tine. Dacă te crezi în stare să nu reproşezi nimănui nimic, să fii stabil în mijlocul furtunii, fă-o! Dacă vezi că acest lucru devine prea greu, găseşte-ţi un confident, un prieten apropiat, un duhovnic sau un psiholog! Omul prin cuvânt poate ucide, dar poate şi vindeca!

ghicitoare

Doi ochi albaştri, apoşi. O mână violacee, prin care se vad tendoanele ca nişte tenii lemnoase, strânge cu putere un colţ de cearşaf. Cealaltă mână e plină de sânge, patul de asemenea, numai pereţii au fost iertaţi. Se aude vocea ei, incetişor dar ferm: "încă puţin, încă puţin, încă puţin!"

Aveţi o săptămână ca să ghiciţi ce s-a întâmplat!
P.S. Aşa se întâmplă dacă n-o legi bine de pat! ;)

Il film del mercoledì / Filmul (gratis) de miercuri la Institutul Italian

IL FILM DEL MERCOLEDI'

"La «diva» Anna Magnani"

Un omaggio a "l'anima pulsante dell'Italia; la più italiana delle attrici; la diva del popolo" (F. Fellini)

Rassegna e presentazione a cura di Michela Scolari

Programma:

11 / 02 / 2009, ore 18.30
Roma città aperta
Regia: Roberto Rossellini
Con: Anna Magnani, Aldo Fabrizi, Vito Annichiarico
Dramma, 1945, b/n, 100'
Film in lingua italiana

18 / 02 / 2009, ore 18.30
Risate di gioia
Regia: Mario Monicelli
Con: Anna Magnani, Totò, Ben Gazzara, Fred Clark
Commedia, 1960, b/n, 102'
Film in lingua italiana

25 / 02 / 2009, ore 18.30
Mamma Roma
Regia: Pier Paolo Pasolini
Con: Anna Magnani, Franco Citti, Ettore Garofolo
Dramma, 1962, b/n, 106'
Film in lingua italiana
Sottotitoli in italiano per non udenti

Ingresso libero

supravieţuirea în bucureşti- lecţia 1

Câteodată mai circul şi cu ratb-ul şi se pare că unele lucruri nu se vor schimba niciodată. Printre aceste lucruri se numară şi mirosul specific emanat de oamenii străzii care în anotimpul rece se refugiază şi ei prin autobuze, tramvaie etc că, deh, ca tot omul, trag şi ei spre căldură. Ceilalţi călători puşi în faţa faptului împlinit încep să se strâmbe, să se ţină de nas, îşi ridică fularele până sub sprâncene, unii se mai şi albesc la faţă şi din moment în moment aştepti să leşine vreo domniţă sau vreun tânăr crescut în acvariu... Alo, mă aude cineva??? Există o soluţie mult mai simplă şi logică (nu, nu discutăm aici despre îmbrâncirea pe scări a împuţitului,-ei!). Este vorba de a nu mai inspira pe nas, ci pe gură. Nu cred că tre' să spun mai mult!

*prima utilizare a acestei metode este moca. Dacă însă vă prind apoi cu gura cascată prin autobuze, vă costă o bere pe fiecare :D

şansa mea de a-mi lua un al doilea serviciu

Veşti bune! (pentru unii): în State şi în câteva state din Europa (cele care se scaldă în apele atlantice) a fost redusă săptămâna de lucru la 4 zile, ca o măsură pentru menţinerea angajaţilor până la limpezirea lucrurilor în criza mondială. Sunt curios cum ar fi primită o astfel de măsură la noi. Probabil cei de la Dacia ar fi fericiţi să muncească 4 zile pe săptămână, în loc să stea acasă câte 10 zile pe lună sau mai mult, dar bugetarii ar fi foarte afectaţi, pentru că acest lucru ar însemna bani mai puţini la salariu (care oricum nu sunt pe merit pentru majoritatea). În orice caz, această schimbare ne oferă, paradoxal, posibilitatea de a munci mai mult: putem să ne luăm un al doilea serviciu (că doar avem rate de plătit, nu?)

Sursa ştirii: zf.ro

viaţa=moarte? sau moartea=viaţă?

Mi-am început săptămâna asistând la doua naşteri. Una din mame, o studentă de 21 de ani, nu şi-a dorit copilul, îl va da spre adopţie. Nenorocitu' a părăsit-o când a aflat că e însărcinată, acum are o altă relaţie ş.a.m.d. Ce m-a impresionat (negativ) a fost medicul care a rămas uimit de fata asta că a păstrat copilul, chiar a mustrat-o că nu a făcut avort! În continuare, mi-am consumat nervii discutând cu oameni care au impresia că lumea se învârte în jurul lor şi care cred că dacă au o anumită poziţie socială (a se citi bani ) atunci au şi dreptul de a-i strivi pe alţii. Probabil şi eu am simţit de multe ori că sunt invincibil, că nimic nu mă poate atinge, însă cei din jur nu cred că au fost afectaţi de aceste gânduri. În orice caz, astăzi m-am simţit mic, mi-am adus aminte că nu am niciun cuvânt de spus în curgerea timpului. Cel mai bine realizezi că eşti ca o trestie atunci când mergi la o înmormântare, mai ales dacă cel adormit este de aceeaşi vârstă cu tine. Nu am plâns, am rămas fără lacrimi cu mult timp în urmă, însă l-am invidiat pe cel mort pentru că a scăpat din lumea aceasta şi probabil e într-un loc mult mai bun.