Azi mi-am developat sufletul,
Nu credeam să găsesc în el
Doar ploi şi zăpezi murdare
Şi nici măcar o rază de soare
"Îl vrei în format 9x13 printat
Sau pe CD?" m-a întrebat
Fără să mă salute un bărbat
I-am spus că vreau doar amintiri
În care apar fete cu pistrui
Şi cu albastru în priviri.
"Nu ai aşa ceva!" îmi zise apăsat
Şi-mi aruncă sufletul developat
Bineînţeles că am plecat fără să plătesc
Acum mă tot întreb de unde iau un alt trecut
Ştie cineva? Hai, mă cam grăbesc!
Da, ştiu, am o inimă crudă
Mult mai crudă decât o pară
Uitată de demiurg o veşnicie
Într-o întârziată primăvară.
marți, 31 martie 2009
luni, 30 martie 2009
note de călătorie- creasta baiului
Plecat-am sâmbătă dimineţa din Bucureşti, cu destinaţia halta Posada (după Comarnic)- cu trenul personal bineînţeles(6.13 Bucureşti Nord). După cum bine se ştie, se lucrează la schimbarea căii ferate pe tronsonul respectiv, aşa că trenurile au o întârziere considerabilă, în jur de 30'-60'. CFR ştie de acest lucru, dar nu informează călătorii.
Pe la 10 am coborât în Posada şi ne-am alăturat unui grup de munţomani care veniseră tot din Bucureşti. Lidera lor era o doamnă căreia nu i-ai fi dat mai mult de 45 de ani. Am aflat cu mirare apoi că are 62 de ani. A fost cu folos această întâlnire, deoarece noi nu prea ştiam cum să atacăm Creasta Baiului din punctul în care ne aflam. Cum oamenii aceştia ştiau aproape fiecare cm2 din zonă (deşi nu erau din partea locului), ne-au îndrumat paşii pe cărări văzute de noi doar pe google earth. Ei însă se întorceau în aceeaşi zi acasă, aşa că mai departe ne-am continuat singuri drumul spre creastă. Mi-am exersat talentele de fotograf amator pe câteva flori, printre care spânz şi brânduşă. Despre spânz am aflat că e toxică (provoacă tulburări cardiace), însă am înţeles că dacii o foloseau ca plantă medicinală.
Ne-am întâlnit apoi cu primele petice de zăpadă, care se înteţeau pe măsură ce urcam. Drumul nu a fost uşor pentru toţi, unii acuzând dureri de genunchi, accidente mai vechi etc. În orice caz, ne-a apărat Domnul de evenimente neplăcute, ca în Piatra Craiului pe 15 februarie, când a trebuit să-l cărăm pe A. care-şi fracturase piciorul. Pe la 5 p.m. ne-am instalat base campul (!) într-o vale pentru a fi protejaţi de vântul de pe culme. Pentru un cort s-a săpat o groapă de aproape 1,2 m (asta era grosimea stratului de zăpadă acolo), pentru celălalt n-am mai săpat nimic pentru că eram obosiţi. Ema, singura fată a expediţiei, a venit cu o idee super, să punem crengi de brad sub cort, pentru o mai bună izolare termică, aşa că am pornit spre cei mai apropiaţi brazi. A fost o coborâre destul de riscantă, în anumite locuri zăpada era crăpată, avertizându-ne asupra riscului de avalanşă. După ce ne-am întors, am mâncat câte ceva şi ne-am aşezat la poveşti. Am încercat să-l convingem pe Lămâie să ne spună măcar o poveste scary despre Pădurea Baciu, însă n-am reuşit. Ne-am gândit apoi cum ar fi să treacă cineva pe acolo, dar cineva care să nu aibă treabă cu muntele. Să spunem cineva îmbrăcat la costum şi încălţat în tenişi. După ce am râs copios, am ajuns la concluzia că respectivul n-ar putea fi decât dracu' în persoană.
A doua zi am urcat un vârf de 1920m (vf. Baiu Mare credem noi), dar e foarte posibil să fi fost vf. Neamţu (1923m). Am coborât apoi pe drum nemarcat până am ajuns în valea Zamorei, urmărind apoi cursul apei. Apa de izvor băută acolo ne-a dat noi forţe pentru a ne îndrepta spre gară. Zamora ne-a scos în Poiana Ţapului, de unde ne-am îndreptat apoi spre Buşteni pentru a lua trenul spre casă.
P.S. Cum aţi "petrecut" Ora Pământului? Noi am stins lumina în cort! :D
Pe la 10 am coborât în Posada şi ne-am alăturat unui grup de munţomani care veniseră tot din Bucureşti. Lidera lor era o doamnă căreia nu i-ai fi dat mai mult de 45 de ani. Am aflat cu mirare apoi că are 62 de ani. A fost cu folos această întâlnire, deoarece noi nu prea ştiam cum să atacăm Creasta Baiului din punctul în care ne aflam. Cum oamenii aceştia ştiau aproape fiecare cm2 din zonă (deşi nu erau din partea locului), ne-au îndrumat paşii pe cărări văzute de noi doar pe google earth. Ei însă se întorceau în aceeaşi zi acasă, aşa că mai departe ne-am continuat singuri drumul spre creastă. Mi-am exersat talentele de fotograf amator pe câteva flori, printre care spânz şi brânduşă. Despre spânz am aflat că e toxică (provoacă tulburări cardiace), însă am înţeles că dacii o foloseau ca plantă medicinală.
Ne-am întâlnit apoi cu primele petice de zăpadă, care se înteţeau pe măsură ce urcam. Drumul nu a fost uşor pentru toţi, unii acuzând dureri de genunchi, accidente mai vechi etc. În orice caz, ne-a apărat Domnul de evenimente neplăcute, ca în Piatra Craiului pe 15 februarie, când a trebuit să-l cărăm pe A. care-şi fracturase piciorul. Pe la 5 p.m. ne-am instalat base campul (!) într-o vale pentru a fi protejaţi de vântul de pe culme. Pentru un cort s-a săpat o groapă de aproape 1,2 m (asta era grosimea stratului de zăpadă acolo), pentru celălalt n-am mai săpat nimic pentru că eram obosiţi. Ema, singura fată a expediţiei, a venit cu o idee super, să punem crengi de brad sub cort, pentru o mai bună izolare termică, aşa că am pornit spre cei mai apropiaţi brazi. A fost o coborâre destul de riscantă, în anumite locuri zăpada era crăpată, avertizându-ne asupra riscului de avalanşă. După ce ne-am întors, am mâncat câte ceva şi ne-am aşezat la poveşti. Am încercat să-l convingem pe Lămâie să ne spună măcar o poveste scary despre Pădurea Baciu, însă n-am reuşit. Ne-am gândit apoi cum ar fi să treacă cineva pe acolo, dar cineva care să nu aibă treabă cu muntele. Să spunem cineva îmbrăcat la costum şi încălţat în tenişi. După ce am râs copios, am ajuns la concluzia că respectivul n-ar putea fi decât dracu' în persoană.
A doua zi am urcat un vârf de 1920m (vf. Baiu Mare credem noi), dar e foarte posibil să fi fost vf. Neamţu (1923m). Am coborât apoi pe drum nemarcat până am ajuns în valea Zamorei, urmărind apoi cursul apei. Apa de izvor băută acolo ne-a dat noi forţe pentru a ne îndrepta spre gară. Zamora ne-a scos în Poiana Ţapului, de unde ne-am îndreptat apoi spre Buşteni pentru a lua trenul spre casă.
P.S. Cum aţi "petrecut" Ora Pământului? Noi am stins lumina în cort! :D
joi, 12 martie 2009
cuvintele nerostite
Cuvntele nerostite dor, sunt ca nişte aşchii înfipte sub dura mater care infectează totul în jur dacă nu sunt scoase rapid. Dar te infecteză doar pe tine. Cel care ţine totul în el până la urmă ar trebui să fie lăudat sau nu? Atunci când vorbeşti, îi răneşti pe cei de lângă tine, vrând-nevrând. Atunci când alegi să pastrezi totul în interior, atunci când alegi să fii aproape mut, dacă eşti o persoană instabilă psihic, acest lucru poate avea consecinţe urâte pentru tine. Dacă te crezi în stare să nu reproşezi nimănui nimic, să fii stabil în mijlocul furtunii, fă-o! Dacă vezi că acest lucru devine prea greu, găseşte-ţi un confident, un prieten apropiat, un duhovnic sau un psiholog! Omul prin cuvânt poate ucide, dar poate şi vindeca!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
