viaţa=moarte? sau moartea=viaţă?

Mi-am început săptămâna asistând la doua naşteri. Una din mame, o studentă de 21 de ani, nu şi-a dorit copilul, îl va da spre adopţie. Nenorocitu' a părăsit-o când a aflat că e însărcinată, acum are o altă relaţie ş.a.m.d. Ce m-a impresionat (negativ) a fost medicul care a rămas uimit de fata asta că a păstrat copilul, chiar a mustrat-o că nu a făcut avort! În continuare, mi-am consumat nervii discutând cu oameni care au impresia că lumea se învârte în jurul lor şi care cred că dacă au o anumită poziţie socială (a se citi bani ) atunci au şi dreptul de a-i strivi pe alţii. Probabil şi eu am simţit de multe ori că sunt invincibil, că nimic nu mă poate atinge, însă cei din jur nu cred că au fost afectaţi de aceste gânduri. În orice caz, astăzi m-am simţit mic, mi-am adus aminte că nu am niciun cuvânt de spus în curgerea timpului. Cel mai bine realizezi că eşti ca o trestie atunci când mergi la o înmormântare, mai ales dacă cel adormit este de aceeaşi vârstă cu tine. Nu am plâns, am rămas fără lacrimi cu mult timp în urmă, însă l-am invidiat pe cel mort pentru că a scăpat din lumea aceasta şi probabil e într-un loc mult mai bun.

omul e un animal interesant

E un animal care îşi suprimă instinctul de supravieţuire, e un animal fascinat de moarte, fascinat de necunoscut, în stare să-şi calce în picioare şi ultima fărâmă de eu doar pentru a trai la maxim un moment, negândindu-se la posibilele consecinţe.

P.S. parcă azi trebuie să votăm, nu? să-i ia naigh'ba pe toţi, mă duc să-mi exprim şi eu votul, ca orice locuitor al cetăţii (numai să nu-mi uit pixul acasă, că vreau să le scriu nişte chestii de dulce pe buletinele alea de vot)