joi, 28 august 2008
duminică, 24 august 2008
ştirile de efect: incendiu în Pantelimon
despre natura umană (gânduri nocturne)
Nu, nu este vorba despre romanul lui Malraux, pe care mă chinui să-l termin de vreo 3 luni. Să ne gândim la urmatoarea situaţie: un om care e oripilat atunci când aude pe stradă ceva de genul "mânca-mi-ai pula" cand ajunge acasă deschide nerabdător ultima carte a lui Henry Miller, unde găseşte un limbaj la fel de explicit, iar peste tot descrieri exemplificatoare? Care e logica? Oare să conteze faptul că expresia folosită de cel care a înjurat pe stradă (care poate e ţigan sau în orice caz nu pare a fi pe la vreo şcoală înaltă) a fost percepută ca pe o încălcare a normelor sociale (sau pur şi simplu anumite cuvinte au o doză de barbarism care ne zgârie timpanul), pe când expresia găsită intr-0 carte nu ne afectează pentru că o găsim in formă tiparită sau pentru că o percepem sub formă de artificiu literar fără de care povestea n-ar mai avea acelaşi farmec, înţeles sau suculenţă (fiecare are alte aşteptari de la o lectură)? Pentru a afla cum stau lucrurile, trebuie puţin studiat şi modul în care creierul nostru procesează aceste două situaţii. Dacă am putea pătrunde în mintea subiectului la foarte puţin timp (ceva de genul 100 de milisecunde) după ce el a auzit sau a citit expresia vinovată de apariţia post-ului acesta probabil am mai găsi un pattern de activitate din care ne-am putea da seama ce a fost in mintea persoanei respective (am vedea imaginea creată de mintea subiectului, dar ar trebui să ne mişcăm foarte rapid, deoarece cu cât trece mai mult timp, cu atât se pierde imaginea de ansamblu). Dacă aceste lucruri pot fi oarecum demonstrate, mai greu cred că ar fi să calculeze cineva cantitatea exactă de hormoni care este eliberată în fiecare din aceste situaţii. Ar mai fi de adăugat faptul că orice om (de fapt, orice fiinţă dotată cu creier) are anumite tipare innăscute (deci creierele noastre nu sunt tabulae rasae). Aceste tipare ne ajută să supravieţuim ( de aceea ne e foame, sete, frică). Încercaţi să vă imaginaţi un om care nu cunoaşte frica- un om curajos, aţi spune, nu? Iar acum imaginaţi-vă toată omenirea lipsită de frică!
Revenind la situaţia de mai sus, probabil că anumite lucruri învăţate de noi in timpul vieţii au fost înregistrate de noi forţat ca fiind rele (aşa se împarte totul - in bun sau rău) iar creierul le procesează ca fiind o ameninţare pentru supravieţuirea noastră). E posibil să fie şi invers, adică fără să ne spună cineva in mod explicit, noi să ştim cumva incă de când ne-am născut că anumite cuvinte sunt obscene şi nu trebuie folosite, de exemplu), dar sincer mă îndoiesc. Cu alte cuvinte exprimarea acelei persoane de pe stradă o putem considera nepotrivită sau nu, in orice caz ne afectează acest lucru deoarece cuvântul rostit are o mai mare putere şi forţă de penetrare decât cuvântul tipărit. Se poate verifica această teorie într-un simplu experiment: o conversaţie pe messenger vs. o discuţie telefonică. Vă garantez ca nu vor avea acelaşi conţinut şi nici aceeaşi finalitate.
sâmbătă, 9 august 2008
distras (fragment)
Se pornise un vânt uscat, de vară, care ridica poalele-n cap muierilor de pe câmp. Pălării, sticle de plastic şi ziare zburau in toate părţile, adunându-se din când în când într-un loc să joace o horă care părea a fi mai înaltă decât turnul de apă.
- Hai nepoate, înhamă măgarii, nu vezi ce vijelie a început! auzi deodată Ciprian.
- Acuma, tataie, acuma! răspunse el cu intârziere. Mai am o postaţă de săpat!
- Las-o dracu', vrei să rămânem pe aci când o începe sa toarne cu găleata? Hai mai repede şi vezi să nu uiţi ceva pe acolo!
Îşi lua sapa pe umăr, aşa cum văzuse la oamenii mai mari, cu obrajii arşi de soare şi cu parul vâlvoi, care se indreptau spre căruţele lor.
- Te mişti ca ochiu' mortului! Hai, ia-l pe Teroristu' şi pune-l la căruţă. Bunică-su mai bombăni ceva, da' Ciprian nu mai auzi din cauza vântului care se înteţea cu fiece clipă.
Îl lua pe Teroristu' de căpăstru, da' măgaru' era prea speriat ca să se lase uşor şi-i scăpă din mâini. Nea Vasile era prea ocupat cu sticla de ţuică şi nu observa imediat fuga măgarului. Teroristu' tăia acum câmpul spre heleşteu, galopând ca un apucat, pesemne simţise ca acolo se afla vreo măgăreaţă. Ăsta a fost şi norocul băiatului, după câteva sute de metri şi-a găsit uimit măgarul langă iapa lu' Minică.
- Băăă, Vasileee, vino bă si ia-ţi măgaru'! striga Minică cât îl ţineau bojogii.
Ciprian alergase tot timpul dupa Teroristu', asa că ajunsese destul de repede la locul acţiunii. Măgarul încălecase iapa si răgea ca un apucat. Baiatu' rămase o clipă ţintuit locului şi nu ştia ce să facă. Năduşise puţin din cauza cursei nebuneşti. Era zgâriat pe faţă si pe mâini de la frunzele de porumb, îşi pierduse şi un galoş pe drum aşa ca-l aruncă şi pe celălalt cât colo. Până atunci nu ştia că un măgar se poate împerechea şi cu o iapă (doar erau animale diferite, ce naiba!). Şi cu toate că ştia că e un lucru rău să-şi simtă şi să-şi atingă cocoşelu', nu putea să se opună dorinţei cărnii, astfel ca penisul său creştea în ritmul în care armăsarul pompa din ce in ce mai puternic in curul iepei. Parcă avea o inimă acolo, aşa-l simţea. Se gândea că dacă-l ţine apasat câteva clipe, poate s-ar fi potolit niţel, dar ce sa vezi, puţulica lui se întarea tot mai vârtos. Nu era chip sa se lupte cu aşa un vrajmaş, nu putea sa lupte cu el însuşi. "Deci aşa tre' să fie o pulă", se gândea in sinea lui. În acel moment simţi un ghiont în coaste...
- Hai bă puţoiule, ce durează atâta? zise nea Vasile trăgând setos din mahoarcă. Iar apoi, ridicându-şi ochii mici spre Teroristu' : Ptiu, drace, ce 'zda mă-sii face ăsta aici? L-ai scapat, ah? Păi ăsta când simte miros de chizdă in aer, nu-l opreşte nici Hercul.
Bunică-su se duse spre Minică, schimbă două vorbe cu el şi amândoi reuşiră imposibilul: l-au despărţit pe măgar de iubirea lui de moment. Era tot năduşit şi se vedeau pe el muşchii umflaţi acoperiţi acum cu o spumă albă. Îşi terminase treaba, că altfel nu era chip să-l ia de acolo.
- Fir-ai al boalii, las' că te castez io pă tine, futu-te-n cur pă mă-ta!
miercuri, 6 august 2008
sâmbătă, 2 august 2008
duminică, 27 iulie 2008
cronica unei piese
A merge la teatru cred ca e obligatoriu in zilele noastre (mereu judec asa, asta e unu' din defectele mele: daca vad sau fac un lucru interesant, consider ca ar trebui incercat de cat mai multi oameni!). De fapt, daca stau sa ma gandesc, nu ar trebui sa vina la teatru cei care nu-si tin telefoanele pe silent( doar 2 telefoane au sunat in timpul piesei si tinand cont de faptul ca eram cam 100 pe spectatori, asta inseamna ca 2% din spectatorii de teatru nu au bune maniere sau pur si simplu sunt uituci!) . Sa revenim la piesa. Au fost si cateva momente comice, Raskolnikov a fost jucat de un tip care aproape l-ar fi facut mandru pe Dostoievski si Sonia a fost foarte convingatoare, cred ca dca as fi fost singur in sala, as fi lasat o lacrima sa cada.
Morala: mergeti la teatru si luati-va batiste curate la voi, s-ar putea sa aveti nevoie!
