lorena nu părăseşte scena

Ştiaţi că literatura română are muzeu? E chiar pe Dacia, în buricul Bucureştilor. Şi acest muzeu nu se vrea mort, vin din când în când nişte oameni de-ai literelor pe acolo şi citesc literatură (logic, nu? vii la muzeul literaturii să citeşti literatură, că doar n-o să te apuci să ţii vreun curs de olărit pe acolo!). Bine, după spusele unui critic, nu toată lumea care vine acolo citeşte literatură. În cel mai bun caz o pseudoliteratură, sau mai bine spus nişte cuvinte înşirate pe hârtie doar pentru satisfacerea amorului propriu. Unii scriitori şi poeţi scriu bine, alţii scriu mai prost, fiecare în funcţie de talentul cu care a fost dăruit (mie îmi place să le zic ăstora talentaţi "ghiftuiţi"). Ca să nu o mai ard aiurea la modul general, să spunem că este vorba de Lorena Lupu, invitată aseară să citească câteva fragmente din ultima ei carte, Hyde Park. Ironia sorţii fae ca acest Hyde Park să fie în realitate un parc in bătrâna Londră unde se adună lumea să discute şi altceva în afară de vreme. Este un fel de paradis al oratorilor. Un loc unde nu te cenzurezi şi nu eşti cenzurat. Înrerupt probabil eşti, dar de cineva care are ceva mai bun de spus decât tine, nu eşti întrerupt de dragul întreruperii. Le cunoaşteţi pe cele două babe care o ard prin zona centrală, cu pancarte de gât, strigând în gura mare că au fost iradiate? Ele s-ar simţi foarte bine în Hyde Park, ar putea spune orice şi oamenii nu le-ar mai privi ca pe nişte dezechilibrate mintal.

Revenind la Lorena, ea citeşte nişte texte (unii au spus că nu ar fi poezie, alţii că nici măcar literatură nu se poate numi) în care ne prezintă câteva personaje care animă acest parc virtual al ei, spectatorii din sală sunt foarte atenţi, unii sunt chiar cuceriţi (fie de text în sine, fie de talentul actoricesc al ei) când se aude vocea amfitrioanei: "mă scuzaţi, dar aţi depăşit timpul acordat bla bla bla". Din sală se aud voci pro şi contra, Lorena chiar dacă este apoi invitată (cu jumătate de gură) nu mai poate citi. E momentul în care eu aş fi ieşit din sală. Şi ei i-a trecut gândul ăsta prin cap, mi-a spus apoi că nu ar fi fost corect faţă de cei care au ascultat-o totuşi şi au venit pentru ea sau au fost cuceriţi pe parcurs. Unul din criticii prezenţi (nu m-am obosit să-i reţin numele) a şters cu ea pe jos apoi, ridicându-se cu pretenţia ca noi, spectatorii să nu mai adresăm întrebări directe invitaţilor (Lorenei şi lui Daniel D. Marin, un alt poet invitat), ci să încercăm să facem abstracţie de ei, iar ei să nu răspundă comentariilor, să inghită în sec când cineva îi critică. Păi de ce nu ai împărţit, stimabile, nişte intrucţiuni, nişte reguli pentru cei din sală, ca să ştim şi noi cum să ne comportăm în templul literaturii? Toată chestia asta mi s-a părut genială, nu pe moment din păcate, mai apoi când am reflectat puţin la ea. Adică tu vii şi citeşti dintr-o carte în care este vorba despre frumuseţea dialogului, a liberei exprimări şi vine gazda şi-ti zice "gata, nu mai citi" şi altul zice: "fară dialog, doar monolog vă rog!". Nu ştiu dacă cei cin sală au reţinut câteva versuri, dar cred că în ele e condensată toată seara trecută:

Prima cuvântare a fetei-pisică

- Eu aş vrea să...
(Dar e atât de clar că pe aştia nu-i interesează ce vreau eu. Sunt urâţi, limitaţi şi reci.)
- Eu mă hrănesc cu poveşti, cu soare şi cu dragoste.
(Şi simţi şuvoiul de vorbe, apăsându-i buzele, ca un sărut din interior, dar...
Dar, precum spuneam... e atât de clar că pe ăştia nu-i interesează ce vreau eu. Sunt urâţi, limitaţi şi reci).

Versurile asta trebuiau citite la sfârşit, pe mine cel puţin m-ai fi ridicat în picioare. Până la urmă, cum spuneam şi aseară, poate oraşul ăsta sudist e de vină...

despre derapaj

L-am ascultat pe Ion Manolescu în seara asta, la British Council. A citit câteva fragmente din ultima lui carte, "Derapaj" (2006). Redau mai jos un astfel de fragment:
"Bucureştiul părea slab şi arogant, timpul trecuse peste el cu bâte şi pietre, săbii şi flinte, dar mai ales camioane şi buldozere, pătându-l de jeg şi de ruşine. Locuitorii lui erau vicleni şi resemnaţi, cetăţeni ascultători, veşnic căzuţi în dizgraţie, revoltaţi doar în vise, la cârciumă sau pe-o pânză de tablou grabnic acoperită c-un cearşaf."

Bineînţeles că nu poţi discuta pe marginea unei carţi dacă n-ai citit-o în prealabil. Cred că majoritatea celor veniţi erau în postura aceasta, ceea ce nu i-a împiedicat să pună întrebări şi să provoace chiar mici polemici cu autorul. La un moment dat discuţia derapase spre clădirile vechi ale Bucureştilor şi cum sunt ele ameninţate de arhitectura post-modernistă. Pe mine m-au interesat mai mult aspectele tehnice ale scrierii unei cărţi, chinurile facerii. Ion Manolescu a mărturisit că scrierea acestei cărţi i-a afectat viaţa socială (cartea are aprox. 650 de pagini din câte am înţeles). S-a comparat chiar la un moment dat cu Nichita Stănescu, spunând că şi el folosea orice bucată de hârtie pentru a-şi nota ideile de moment.

nina berberova- astaşev la paris

O carte subţire, dar cu conţinut. E scrisă simplu şi mi-a părut mai mult un fel de fabulă fără morală. Rusului ăsta nu i se întâmplă nimic până la finalul cărţii, îşi continuă viaţa fără nicio greaţă chiar şi după ce află că iubita lui de o seară (dar cu care avea oareşce gânduri de însurătoare) se sinucide băgându-şi furtunul de gaz în gură (ce vrei, Parisul anilor '20). Pentru el moartea era chiar o sursă de venit (nu, nu era gropar, era agent de asigurări). Un agent de asigurări cu destul succes de altfel, genul de om pentru care clipa contează, pentru care citirea unei cărţi e precum încălcarea unui tabu (nu citise toată viaţa altceva decât manualele de şcoală- pe care le ştia de altfel pe de rost şi ziarele). Avea o legătură destul de strânsă cu fosta soţie a lui taică-su, dar şi cu mama lui naturală. Cred că autoarea a fost prea timidă ca să descrie o scenă de sex între Astaşev şi Xenia, maică-sa vitregă (sau poate trebuia să citesc eu printre rânduri?). În orice caz, tipul, aşa cum spune şi el e un mutant, un om fără suflet, un rus care şi-a uitat originile şi care s-a adaptat foarte rapid la societatea de consum vestică, un arhetip al tuturor brokerilor, bancherilor şi corporatiştilor de astăzi.

despre bătăuşu' de câmpi al lorenei lupu

"Vrei să-mi afli părerea despre cartea ta, sau vrei sa rămânem prieteni?"

Nu mai ştiu cine a zis acest lucru, nici nu prea contează acum. Ce contează e că Lorena a scos o altă carte şi bineînţeles că a vrut sa iasă în faţă. Noi, românii, ne grăbim nefiresc atunci când e vorba de pâine şi de cărţi. Lăsaţi fraţilor pâinea o zi măcar, nu o mâncaţi pe drum sau imediat ce aţi ajuns acasă... s-ar putea să vă doară stomacul. Aţi auzit probabil cum fac nemţii, nu se ating de pâinea caldă, lasă cel puţin o zi să treacă peste ea şi apoi o mănâncă. Şi cu cărţile e la fel, ne grăbim să le cumpărăm şi să le devorăm imediat ce au intrat pe rafturile vreunei librării. Acesta e şi motivul pentru care am întârziat cu acest comentariu, pe care Lorena mi l-a cerut de mult timp (cartea a fost lansată pe 24.11.2007), însă nu am vrut să scriu ceva imediat, pentru că nu aveam mintea destul de limpede atunci.

Cartea asta nu m-a îmbogăţit cu nimic...am ramas surprins că am putut s-o citesc până la capat. La un moment dat vroiam s-o arunc la metrou (într-un coş de gunoi, nu pe jos, bineînţeles). Asta se întampla la psalmaneua cu ţigara de după...Totuşi, trebuie să recunosc că nu am nimic împotriva tehnicii narative, care se potriveşte cu subiectul tratat, însă mersul lucrurilor e absurd. Se vede clar că scriitoarea manipulează personajele şi le pune să facă lucruri care nu le stau în fire, de exemplu îl pune pe Ciocălău(ăsta e personagiu principal, un şmecher de Ferentexas) să-i facă un anilingus unui student la drept. În mintea oamenilor de rând, obişnuiţi, care au mai păstrat acel bun simţ specific românilor, acest lucru este dincolo de o anumită limită, de care sunt conştienţi, dar pur şi simplu nu vor să treacă peste ea. Ceea ce e foarte bine, imaginaţia prea bogată e sursa multor tâmpenii. Lorena a avut curajul să treacă peste anumite limite, poate acum lumea se va înghesui s-o felicite, dar în timp se vor decanta lucrurile care merită să fie promovate de celelalte.